Prima intalnire a lui Eduard cu Rebeca

Impresionat de evolutia Rebecai nu am mai fost capabil sa mai port o discutie coerenta cu cineva dupa ce totul se termina. Sorin se scuza ca trebuie sa ramana sa discute cu prietenu lui francezul, si imi dadu misiunea de a o conduce acasa pe Rebe. Nici nu stiu cand a trecut timpul si fata a aparut. Eram in fata masinii si o asteptam. A coborat scarile fericita si salutandu-si cateva colege care chicoteau la vederea mea. Ma privi cum ramasesem din nou inmarmurit si ma intreba degajata :
- Unde mergem ?
- Unde mergem ? intrebai eu in timp ce ma desteptam. Sorin a zis sa te duc acasa….
- Sorin. ! Sorin crede ca eu m-am ticnit ! Cum sa merg acasa daca eu nu am mancat nimic azi ? Mergem sa luam o shaorma !
- Pardon ? O ce ? izbucnii eu in ras.
- Da ! Si mergem sa o mancam in Cismigiu ca imi place sa ma plimb cand ninge afara. Tie nu ? se incrunta la mine si isi deschise singura usa pentru ca eu ramasesm inca o data pironit de nonsalanta cu care vorbea despre lucruri care nu ne mai erau comune. Nu cred ca mai mancasem o shaorma de pe vremea cand locuiam in acea camera infecta din Gara de nord. Sa fi trecut 10 ani de atunci.
Fata asta ma surprindea in continuare. Era de neinchipuit pentru mine sa ma plimb prin Cismigiu mancand fast-food-uri imbracat in Armani. De fapt, putea fi chiar periculos cu atatia ciudati ai strazii. Ea parea ca nu are nicio grija. Purtand ghete baietesti, blugi, o jacheta in carouri si una din acele caciuli frantuzesti tricotate care se asorta cu fularul aruncat in jurul gatului avea o tinuta perfecta pentru o plimbare prin zapada. Nu am putut decat sa ma supun si sa imi distrug pantofii prin parc. Ba chiar s-a amuzat copios cand paltonul meu a fost improscat cu Ketchup de la prima muscatura. Alerga in fata mea, imi scutura in cap zapada de pe crengi si imi povestea cu ce isi ocupa timpul. Am renuntat la shaorma care imi umpluse gura de usuroi si maioneza si am inceput impreuna sa depanam amintiri din copilarie. Fata asta mai mica decat mine, desi avea douazeci de ani se comporta ca la cincisprezece si imi vorbea despre nimicuri care in alta situatie nu m-ar fi amuzat deloc. Surprinzator chiar intrasem in rol si incepui sa o bulgaresc bine uitand de costum, de masina, de soferul care probabil fumase un pachet de tigari in timp ce ma astepta in masina chiar la intrarea dinspre Universitate. Cismigiul era acoperit de zapada. De cand nu ma mai plimbasem prin parc uitasem ca si acesta este un loc de relaxare, poate chiar mai distractiv decat cafenelele de pe Dorobanti. Sorin ne cauta insa nu spuse nimic atunci cand afla ca cel care trebuia sa ii conduca sora acasa e in parc si se bate cu zapada ca un pusti de liceu. Ma asteptam sa comenteze dar pentru cateva momente am crezut ca sunt victima unui complot naiv.
Plimbarea fu curmata de frigul care ne patrunsese in oase, mai ales mie. Ma simteam atat de bine in preajma ei incat nu ma mai saturam sa o privesc. Era atat de dulce. Ajunsesem sa ne plimbam de brat pe alee. Eram incojurati de copaci albi si ici colo cate o steluta sau un felinar care ne lumina calea altfel nu ma fi stiut pe unde sa apucam din cauza omatului gros care acoperea totul. Fara sa bag de seama am alunecat si am cazut cat eram de lung. Incercand sa ma apuc de ceva in cadere am prins-o pe ea si se prabusi deasupra mea cu un tipat ascutit. Am inceput sa radem de cat de aerian fusesem incat sa nu vad gheata dar fara sa bag de seama m-am trezit cu un pumn de zapada in plina figura, apoi cu altul pana cand ma dezmeticii si m-am rostogolit astfel incat sa o pot imobiliza. Eram eu acum deasupra ei, tintuindu-i mainile de incheieturi. Radea si se zbatea zadarnic implorandu-ma sa ma opresc si sa nu ii fac la fel ca promite ca nu mai face. Cu mintea plecata si sufletul luminat de acea seara mirifica am coborat usor spre buzele ei in timp ce scancetele de copila rasfatata se stingeau odata cu zvacnirile muschilor ei neputinciosi. Un sarut naiv imi incalzi trupul. Buzele ei reci isi recapatara caldura si roseata odata cu al doilea sarut. Nu parea deloc suprinsa si nici nu se impotrivi lasandu-ma sa ii eliberez mainile usor usor in timp ce cu ochii deschisi o sarutam. Cand pentru cateva secunde ma departai de ea ca sa ii studiez mai bine reactiile ma prinse de fular si ma trase spre buzele ei din nou. Acest ultim contact fu curmat brusc de inca un bulgare de zapada care ma orbi. Profita de lipsa mea de concentrare si se strecura de sub mine tasnind in picioare ca un iepure, fericita ca mi-a venit de hac inca o data.
- Eduard ! Daca stiam ca saruti atat de bine nu te mai lasam din ochi niciodata. Imi spuse in timp ce ma ajuta sa ma ridic, infrant si inca surprins de propriul meu gest. Totusi, sper ca ai realizat ca shaorma mea nu a avut usturoi.

Aceasta din urma replica veni ca un fulger. Am rosit din cap pana in varful degetelor de la picioare. Cata lipsa de tact din partea mea !


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

Jumatate de noapte buna.

Poezie scrisa de "Eduard" in volumul "Cel care se intoarce"

Noapte buna iubito!
Nici nu stii cand am plecat de langa tine.
A trecut deja o jumatate de ora, de zi, de saptamana, de luna, de an, de viata...
A trecut o jumatate de timp de cand ti-am sarutat mana ultima oara.
Si-apoi fruntea
Si ochii...
Si gura...




Si jumatate de spate dezgolit
De patura care-ti acoperea doar jumatate de sold, de coapsa, de picior, de piele, de ....suflet.
Ai dansat cu mine astazi cum nu am mai dansat pana acum!
Ne-am iubit, ne-am udat, ne-am soptit
"Sssst! Sa nu ne auda! Pentru ei iubirea e interzisa!"
Si te-am tinut in brate.
Si te-am iubit si te-am plouat si  te-am alintat pe jumatate.




Acum mergi si dormi iubita mea.
Ti-s ochii negrii pe jumatate ca ziua de ieri, si pe cealalta jumatate ca ziua de maine.
Jumatate de zi, de ora, de minut, de secunda, de viata.
Eu as dormi, tu trebuie sa te joci.
Danseaza cu visele, iubito, spala-le, clateste-le...impleteste-le,
Si da-te lor pe jumatate...
Si jumatate mie!

Scena in care Eduard se cearta cu Ioana ( fragment din roman)

Zilele, saptamanile, lunile treceau greu si ma incercau din ce in ce mai tare. Ioana ma presa sa o ajut sa vina in Bucuresti si sa ii gasesc ceva de munca acolo. Am cautat aproape un an momentul si dupa ce trecuse iarna celui de-al doilea am reusit sa inchiriez o camera in gazda pentru a locui impreuna. M-am angajat la un magazin in mall si mi-am sustinut singur mutarea. Tata, cand a aflat s-a opus vehement acestei miscari, considerand ca o sa imi afecteze evolutia scolara si concentrarea. Imi stiam prioritatile dar am facut-o pentru Ioana. Batrana la care locuiam era foarte cumsecade. Ne trata ca pe un proaspat cuplu si ne prevedea un viitor stralucit. Ne lauda prietenelor cu care in fiecare vineri dupa-amiaza se aduna la o cafea si la o sedinta de barfa ce dura ore intregi, pana noaptea tarziu.
Eu ma consideram implinit cand ma trezeam in fiecare dimineata lipit de pielea calda si transpirata a femeii pe care credeam ca o iubesc. Ma comportam ca un barbat insurat alaturi de Ioana. Incepusem sa am responsabilitati, sa intervina rutina. Insa imi convenea sa nu ma simt singur in Bucuresti.
- Buna dimineata somnorosule! Imi spunea in timp ce ceasul suna disperat pe noptiera. Ea il oprea si ma saruta pana incepeam sa ma dezamortesc. Se ridica de langa mine si ca sa imi mai dea ragaz sa mai dorm cateva minute o auzeam cotrobaind in bucataria mica ca sa imi pregateasca micul dejun si cafeaua. Plecam apoi de acasa impreuna, tinandu-ne de mana si vorbind despre nimicuri pe strada, facand planuri de cumparaturi si uneori chiar vorbind de viitorul care ne astepta impreauna, si care asa cum si-l imagina ea, eu nu-l concepeam dar ma complaceam in a o aproba doar de dragul expresiei fetei ei indragostita. Am tinut-o langa mine pentru ca ma facea sa ma simt barbat. In diminetile de week-end zaboveam in pat povestind cu ochii in tavan si ea stand cu capul pe bratul meu si o mana asezata strategic pe piept in dreptul inimii mele.
- Crezi ca o sa ramanem impreuna? Ma intreba ea.
- Cu siguranta…
- Ma gandesc mereu la ceva cand inchid ochii. Vad un zid cu care as putea sa ne ingradesc pe amandoi, sa ne izolam de toti ca sa ne portejam relatia.
Imi si inchipuiam ce vedea ea cand inchidea ochii.
- Suntem impreuna acum si nu vad nimic care ar putea sa ne perturbe linistea.( citeste in continuare!)

Una dintre scenele de dragoste din roman

-“Nenlăcrimaţi în veci să-ţi fie ochii


In vara scăpărând fermecător?

În unduiri de cântece şi rochii

Să nu te-atingă umbra mea de dor!



O, de-ai simţi!Nu mai suport durerea,

Viaţa toată-mi eşti de-atâta timp;

Tu zilelor ce vin eşti mângâierea

Şi porţi al tinereţii mele nimb!



Să nu-l fi rechemat cu dor vreodată

Pe cel care-ţi cânta-n amurguri, blând,

Când eu şedeam pe umăru-ţi plecată

Şi te-ascultam smerită suspinând?



O, chinul celor duse nu te doară!

Dar vei simţi,o ştiu,din clipa-ntâi,

În orice rază a inimii,solară,

Chiar Domnul mi te-a dat ca să-mi rămâi.”





Theodor Storm





Am privit-o apoi cum zâmbea încântată şi mi-am dat seama că reuşise în sfârşit să iasă dintre graniţele monotonului. Dansul a început pe neaşteptate când un ţigan bătrân a început să scârţâie din vioară. Imediat ceilalţi au început să-i ţină isonul. Cântau la chitară, la viori prost acordate, acordeoane vechi, oale, linguri şi armonici generand o atmosferă de petrecere cum nu mai văzusem. O vedeam zburând parcă prin faţă mea şi simţeam apropierea ei printr-o atingere a şalului roşu pe care îl lăsă să cadă de pe umeri şi-l aruncă peste faţa mea râzând zgomotos. Eu nu zâmbeam. Stătam nemişcat şi în mine se purta un război al fericirii. De dupa coviltirele cenusii ne priveau ochi uluiti. Unii ramaneau contemplativi, altii se alaturau liotei. Fetitele stateau deoparte, cuminti. Una dintre ele avea un tricou albastru prea mic, si putin jerpelit pe care era desenata o pisica. Am observat imediat ca cea care imi daduse biletelul in mana avea aceeasi privire tristuta si inocenta ca cea din imprimeul scorojit de pe piept.

Împietrit de naturaleţea Adelei uitasem de noaptea ce se aşezase peste acele locuri şi tot ce vedeam era o ţigăncuşă care dansa pentru mine, un dans al sufletelor sfărâmate, ce avea să mă urmărească toată viaţa. Doamne cât de mult o iubeam! Şi când o vedeam mişcându-se sub privirile înmărmurite ale acelor oameni. Părul ei căpătase un luciu sângeriu şi flacările se jucau pe faţa ei deschizând un zâmbet din orice expresie. Buzele ei roşii, cărnoase le muşca şi mă chema cu degetul mişcând ameţitor rochia ce lucea în farmecul nopţii de rubin. Părea o umbra ce dansa şi se învârtea fără noima ademenindu-mă şi aprinzând în mine dorinţa de a o avea cât mai curând departe de acei ochi ce o râvneau ca pe un fruct oprit. Era a mea şi nu concepusem până atunci că poate fi dorită şi de alţii. Bătea din picior agitând în aer fusta şi-mi arunca ici colo câte o privire chemându-mă să vin lângă ea. Dar eu eram prea împietrit de naturaleţea aceea încât orice urmă de mimică era inutilă şi orice gest o profanare a momentului acela unic. Regăseam în ea furia, doinţa arzătoare de a fi cuprinsă în braţe de către cel care reprezenta garantul fericirii ei, durerea ei cea mai mare...

Fragment din vol. 1

Cineva batu in usa si Rebeca sari sa deschida. Era Miruna, cu un platou de prajituri si acelasi zambet colorat pe buze.
- Servus! Ce faci iubita?
- Citeam. Intra.
Miruna intra si oprindu-se in fata usii ii inmana platoul scuzandu-se ca trebuie sa se descalte. Apoi continua sa-si justifice vizita.
- Azi am terminat orele mai devreme si am trecut pe la tine sa iti impartasesc tentativele mele culinare. Am facut cornulete cu gem daca iti plac.
- Chiar ma bucur ca te vad. Imi plac. Te asteptam sa mai vii pe aici dar am crezut ca esti ocupata.
- Asta asa e dar mi-am facut timp. Stiam ca esti singura si ma gandeam sa bem un ceai impreuna.
- Mare dreptate ai! Il fac eu acum. Spuse Rebeca in timp ce arunca doua lemne in foc si inchise zgomotos clapa de la soba, pesemne dupa ce isi arsese degetele pe manerul fierbinte.
- Vezi ca frige. Hai ca te astept aici.
Miruna se aseza linistita in fotoliu si vazu pe masuta de lemn manuscrisul, insa nu se ridica sa puna mana pe el sau sa-l deschida. Rebeca isi asezase un semn dintr-o coperta de revista indoita. Dupa cateva minute veni cu ceaiul.
- Poftim. Uite putin zahar daca mai doresti. Eu am pus dar doar doua linguri pentru ca mie imi face rau tot ceea ce este foarte dulce. Nu stiu de ce.
- Aha. Ok. Multumesc. Am vazut ca ai inceput sa citesti.
- Da…raspunse Rebeca privind spre manuscrisul nemiscat din locul in care il lasase mai devreme.
- E bine? Iti place.
- Da. E dragut felul in care pune el problema. Parca ar scrie un baiat de 17 ani nu un barbat trecut prin viata.
- Eduard va ramane un copil visator… Nu contesta nimeni asta.
- Da. Asa e.
Si gandul ii zbura repede in alta parte iar ochii i se pierdura din nou in gol.
- Tocmai imi pregatisem ce vroiam sa te intreb dar am uitat tot cand te-am vazut. Sparse Miruna linistea de cateva secunde care se asternuse intre cele doua.
- Spune draga mea.
- Numai sa nu iti faca rau…
- Nu cred. Nu as avea nimic. Pot vorbi acum linistita despre tot ce s-a intamplat.
- Eu, in mare parte stiu povestea… Ce nu stiu este ce s-a petrecut dupa ce Sorin a aflat ca tu te drogai si faceai ce te obliga Tudor ala.
- E dificil. A fost un soc pentru el sa afle ce am facut. Si cu toate astea m-a iertat. Daca nu era devotamentul lui poate as fi fost moarta azi sau…sau mai rau.
Miruna privea acum cu mai mare atentie, sufland usor in ceasca de ceai. Rebeca nu putea vorbi decat cu privirea orientata spre nicaieri. Parea ca vede dincolo de zidurile casei in timp ce povestea.
- Dupa ce Eduard a descoperit ca ceea ce faceam era impotriva vointei mele si ca primeam droguri in schimbul unei nopti cu prietenii sefului meu, s-a implicat. A reusit sa ma scoata din mainile lor exact cand vroiau sa ma duca departe de tara, cine stie unde. Nu mai constientizam nimic. Imi pierdusem capul, la fel cu multe fete care peste noapte devenisera niste drogate. Sorin a fost ranit cel mai grav. Nu a putut sa se mai concentreze asupra altui lucru decat sanatatea mea. Am avut si cateva tentative de sinucidere, vroiam sa ma arunc de la etaj numai sa pot fugi sa imi cumpar o doza. Noaptea nu puteam dormi, cand inchideam ochii vedeam acul strapungandu-mi pielea, inima imi batea de doua ori mai repede, sangele pulsa alungandu-mi somnul si pompa adrenalina in vene. Aveam puteri cum nu credeam ca poate avea un om. As fi fost in stare sa smulg usa, sa zgarii cu unghiile peretii ca sa pot scapa din camera aceea. Doua saptamani am stat in casa. Doua saptamani in care incepusem sa vad in ceata, sa nu beau nici macar apa, iar de mancare nici nu se putea pune problema. Intr-o dimineata, mi-a facut cumnata mea un castronas de orez cu lapte. Parca il vad. Alb, dulce, cu miros de lapte proaspat. Doua linguri am putut manca iar in urmatoarele minute am vomitat tot. Corpul nu ma mai asculta.
Atunci, desfigurata cum eram, cu parul smuls in timpul crizelor, Sorin m-a dus la un centru de recuperare. A fost ca la sanatoriu iar eu ma simteam exact ca o condamnata.
Aproape ca ma bateau daca nu incetam sa plang si asistentele tipau la mine ca la un caine. Si imi aduc aminte ca intr-una din zile cand m-au scos la aer, una dintre ele, mai tanara, m-a facut “drogata infecta”. Spunea ca ii este imposibil sa creada ca un om poate sa se degradeze in asememenea hal doar dorindu-si ceva material. De parca ar fi vorbit despre bomboane….Nici macar nu am ridicat privirea sa o vad. Mi-era atat de rusine.

Ochii Mirunei se umplusera de lacrimi la auzul dramei la care fusese supusa fata. Era ceva inimaginabil sa te lupti astfel cu propriul corp. Ce poate fi mai rau decat raul pe care tu ti-l faci singur?

- Acela a fost momentul in care mi-am regasit puterea de a ma abtine. Cine spune ca centrele de acest gen te pot ajuta este fals. Singurul care te poate ajuta esti tu, caci in nebunia aceea trebuie sa iti gasesti puterea si speranta. Nu multi reusesc sa faca asta. Eu am reusit si ii multumesc lui Dumnezeu ca ma pot bucura de soare, de lumina, de florile verii, pana si de frunzele astea moarte care cad acum afara. Ma bucur de mai multe lucruri, nu numai de moartea din varful unui ac cu gust de uitare.

Discutia dintre cele doua prietene ajunse la final cand seara incepuse sa coboare din nou. Dupa o pauza bine meritata, Rebeca se intoarse in fata masutei din lemn de nuc, isi asigura caldura cu inca doua lemne bagate in foc, ca sa tina si cu patura pusa pe genunchi, alaturi de o cana de ceai si cornuletele Mirunei, se apuca din nou de citit.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

...muta ca o floare... (fragment din roman)

“ Iata-ma asteptand. Ma uit la ceas si ma gandesc deja de doua zile la acest manuscris. Daca l-as putea numi roman as putea fi fericit, poate as indrazni sa ma numesc scriitor. Dar nu pot. Mai am putin timp ramas cu mine insumi… Oare ce m-a apucat? De ce sa scriu? Pentru cine?


Decizia de a scrie un roman in care sa incerc sa explic celor dragi cine sunt a venit dupa multe experiente care au lasat urme adanci in sufletul meu. Ea a aparut insa timpuriu, cand nici nu visam sa ajung unde sunt astazi. Eram doar un adolescent care se indragostea usor, care visa mergand pe drum si care se pierdea in toate visele pe care le avea cu ochii deschisi.

In clasa a 10-a a fost ultima mea vacanta cu bunicii! Mergeam nu departe de casa, intr-un tinut de basm situat intre Nehoiu si Siriu, in locurile in care raul Buzau capata sclipiri de basm iar eu imi scaldam picioarele in cele mai curate si mai line ape de munte pe care le intalnesti in Carpatii de Curbura. De la Siriu la Nehoiu drumul e asemeni apei, uneori drept, alteori intortocheat in curbe care urmaresc cotiturile Buzaului printre dealuri. Intre sate se intind zone goale, fara tipenie de om sau de case. Dupa ce treci de Piatra Inselatii, nu departe de lacul izolat intre stanci indraznete, poti vedea deschizatura in care orasul meu se aseaza timid intre muntii ca niste balauri cu pieile transformate prin voia unei puteri nemarginite in paduri dese si vesnic verzi. In satul bunicilor, cocotat pe unul dintre acele coaste ma aflu si acum cand scriu aceste randuri si incerc sa simt cat mai am timp aerul atat de iubit de sufletul meu.

Imi imaginam cateodata codrii in care altadata misunau haiduci calarind murgii pe jumatate salbatici al caror nechezat zbarlea cocoasa dealurilor si infiora mersul treacatorilor cinstiti care se duceau adesea spre targurile Brasovene. Acolo, intre muntii si padurile mirifice, sta ingropata inca in praf de vise cea mai frumoasa parte a copilariei mele .

In satul cu nume ciudat si oameni liberi ma ducea tatal meu sa imi petrec vacantele. In vremurile cele vechi, povesteau batranii ca se oprisera ciobanii care treceau cu oile prin tinuturile lor spre a ajunge tocmai in Muntii Moldovei. Fermecati de frumusetea fetelor pe care le-au gasit pe drum, multi au descalecat aici ridicand sate mici si rasfirate pe panta muntilor. Astfel, satul acela se nascuse din dragoste. Ascultam fermecat, fara sa stiu ca patima asta a stramosilor mei avea sa ma atinga si pe mine cand aveam sa mai cresc.

Cu ocazia tuturor sarbatorilor mari eram prezent in casa batranilor unde eram rasfatat de toate rudele, mai ales in vacantele de vara, cand imi varam in ghiozdanelul cu haine si coroana ofilita de premiant ca sa ma falesc cu ea in fata lor. Fratele bunicului era singur, ramasese vaduv si traia in aceasi curte larga si plina de viata intr-o camera separata de restul casei. Fusese veteran de razboi, si a fost singurul dintre fratii cei mari care s-a intors viu de pe front. Era atat de nostim cand se punea in mintea copiilor si il vedeai cantand si invatandu-ne jocuri care mai de care mai fermecatoare si mai greu de regasit oriunde in lumea de astazi. Cat era ziua de lunga, bateam ulitele in lung si in lat. Mos Ionica mai era, pe langa amfitrionul jocurilor noastre, si pastratorul traditiilor. Ne amagea seara la foc cu jaratec, pe cand prajeam porumbi sau cartofi impreuna cu toti nepotii si copii din vecini, cu istorioare vechi. Pe cat era de cocosat si de infundat, pe atat era de jucaus si iubitor de cuvantari. Ziua, cand nu muncea fortat de mosnegii mei, cutreiera satul cu vioara lui veche la subsuara, slobod si lenes ca un imparat. Ne mintea mandru ca o are din mosi stramosi si ca ii cantase insusi regelui Mihai de care vorbea cu lacrimi in ochi. Noi il sorbeam din priviri si ascultam neclintiti ciugulind pana la ultima farama boabele dulci si aurii de pe cocenii fierbinti. Purta pe cap o palarie batraneasca, tocita si prafuita, pe care si-o aseza tacticos pe-o ureche cand incepea sa povesteasca si sa duca mana la frunte articuland cuvintele intr-un mod unic, pasional. Vioara o primise in dar de la un precupet ungur cu care petrecuse trei zile si trei nopti la Odobesti cu vin rosu parfumat si tataroaice. Pe fundalul scartaielilor ei prost acordate el anunta seara noutatile de peste zi, in special pe cele amoroase. Era o traditie proprie, inventata de el insusi in tinerete.

Jurnal

M-am intors de ceva vreme la vechea mea placere. Scriu un roman… Insa incep sa ma indoiesc de calea pe care o va alege el, Romanul. Cateodata am impresia ca se scrie singur. Il las sa ma cheme numai cand vrea el. Niciodata nu mi-a placut sa scriu obligat de ceva sau de cineva. Ma motiveaza insa dorinta de a-mi pune pe foaie visele, starile. Daca ma simt prea bine nu pot scrie, daca ma simt rau la fel. Imi trebuie doar acel ceva care sa ma cheme in fata laptopului si sa ma mobilizeze. Uneori scriu doar secvente pe care le lipesc la fel cum as face un puzzle. Asta ma face cateodata sa cred ca nu voi termina in veci marele meu proiect din adolescenta.

Scrisoare...

Bebe mare, bebe 2, Boddi, Bogdane, Bogdanule......sau cum iti place tie mai mult. Te-am vazut aseara foarte bulversat si am simtit ca esti ravasit sufleteste. Insa, momente mai putin bune are toata lumea. Am trecut si eu ca si tine prin anumite momente, in care am simtit ca nu fac parte din filmul vietii mele, ca doar privesc ce se intampla, inerta. Este acel moment in care timpul sta. Cand nimic nu este ceea ce vrei, cand vrei sa devii ceva dar nu poti, cand ai tot dar defapt nu ai nimic, cand lacrimile iti curg pe obraz si nu poti schimba nimic, pentru ca acel nimic chiar se intampla. Cand singurul lucru pe care il poti face este sa accepti prezentul asa cum este. Si am invatat ca in astfel de momente sa spun ”Doamne Faca-se Voia Ta!”


Una din prietenele mele imi spunea : Nu trai nici in trecut, nici in viitor, ci traieste in prezent sau clipa care tocmai a trecut pentru ca nu se mai intoarce niciodata!… Si la ce as vrea sa traiesc clipa prezenta daca ea este plina de acel nimic?

Pentru ca de la acel nimic porneste viitorul. Nimic din tot ce vei vrea sa incepi nu poate fi inceput, nimic din ce vrei sa repari nu poate fi reparat, pentru ca toate incep de la tine. Incepe cu tine si vei incepe sa traiesti! Din interior spre exterior si nu invers!

Trecutul este o parte din tine, care iti apartine cu toate lucrurile bune sau rele care ti s-au intamplat. Nu poti sa negi timpul care s-a scurs si nici rezultatul faptelor tale. Esti singurul in masura sa se judece sau nu pe sine. Sunt etape din trecut pe care ai vrea sa le stergi. Si nu ma refer la cele de care te rusinezi ci la cele care te-au durut, acolo unde te-ai simtit la pamant. La acele momente in care ai simtit ca ramii fara aer, cand ti-ai simtit inima cum ti se fringe si un val de caldura iti umple corpul, ca esti viu si totusi te simti de parca ai murit.

Si au tot fost astfel de momente iar in final ai decis ca nu vrei sa retraiesti o drama continua si le-ai ascuns undeva in strafundul tau crezand ca nu vor mai iesi niciodata la suprafata sau ca totul va ramine undeva in timp ca o afacere de incheiat intre tine si Dumnezeu. Hmm! Esti sigur ca nu rabufnesc?

Pentru a putea trai Prezentul va trebui sa te ierti si sa fii tu asa cum esti! Nu ai voie in fata sufletului tau sa te simti un invins si sa traiesti cu vina in suflet. Ar insemna ca ai murit deja si esti doar o proiectie a ceea ce ai fost candva. Iarta-te! Iarta-i si pe cei care te-au adus in starea in care esti! Ai sansa de a te elibera. De ce? Sau de cine?

Te vei elibera de incarcatura negativa a faptelor tale de care nu esti multumit, de toate secretele cele mai ascunse, de durere, de esec, de cei ce te-au ranit, de tot.

Si ce se va intampla? Vei simti cum fiecare inpiratie iti umple corpul de lumina si energie si fiecare expiratie elibereaza greutatea amintirilor tale. Vei elibera plinul de trecut si vei face loc prezentului. Vei face loc pentru un nou inceput in care sa poti ordona lucrurile si viata ta. Vei primi cheia succesului tau personal pentru ca va ramane in tine esenta lucrurilor.

Cum? O faci privindu-te in tine aducand in constient momentele. Fii convins ca vei stii ce sa faci cu ele. Vei trai nostalgia, durerea, lacrimile, vei vedea culorile, ploaia, oamenii, vei simti caldura, atingerea, frigul, toamna, vei auzi numele tau. Spune cu voce tare numele tau si simte-ti sufletul!

Vei deveni constient de ceea ce inseamna iubire, bucurie, fericire si de toate minunile pe care le vrei in viata ta. Poti sa faci si o lista cu ce iti doresti. Fa-o chiar acum! Vei incepe sa devii tu! Iar ceea ce este cel mai important sa intelegi este ca nimeni nu este vinovat. Toate cate au fost… au fost doar alegeri, au fost o conjunctura din care ai facut parte, toate au fost cu un scop in viata ta, pentru a te pregati sa devii cine esti azi, tu insati!

.....iar eu te imbratisez asa cum esti, copilule drag.....



Scrisoare reala, primita de mine si publicata in volumul "Cel care se intoarce"

Nu mai stiu de ce am scris asta...

Atunci cand te privesc, si nu am facut asta de prea multe ori spre rusinea mea, am senzatia ca vad ceva curat. Am mai privit ochii multor femei dar ochii tai au ceva care ma face sa simt vibratiile unui cantec... Ceva de departe, mai departe decat strafundurile sufletului meu imi sopteste ca ceea ce vad mi-e destinat numai mie. Nu simti asta de fiecare data cand vezi o fata frumoasa. Nu cred ca ziua in care ai putea sa iti lasi obrazul in palma mea ca dupa o mangaiere voi putea sa ma abtin sa nu te sarut si sa iti spun ca fiecare secunda din viata mea cand nu am putut sa iti vorbesc a fost o pierdere de vreme. Ai acea licarire a femeilor deosebit de frumoase alaturi de care merita sa te trezesti privind rasaritul din iarba sau sa adormi dupa ce i-ai gustat pielea sarata pe malul marii.

Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

Credincios astazi tie... 10 ani mie.

Ma predau acum, aici tie. Iti dau viata mea sa pot trai din nou. Iti dau totul tie, ia-ma pe mine cu tot ce sunt eu, nu-mi lasa nimic, nici lacrima de dupa, nici zambetul, nici stralucirea din ochi. Iti dau tot odata cu ultima imbratisare. Ultima data imi trec mainile prin parul tau zi iti culeg lacrima care curge acum pentru prima oara dintre cele ce vor urma.
Plec de acum si nu iau nimic, nici cuvintele, nici fragezimea buzelor, nici caldura sanilor, nici parfumul dulceag al pielii, nici amintirea mainii adormita intre degetele mele reci... Plec cum am venit, fara nimic.
Nu mai vreau trupul tau gol frematand sub al meu, nu mai vreau nici dintii muscand din carnea mea... picioarele incordate in jurul mijlocului meu si pieptul presat de al tau cu putere scotand din suflet un "Te iubesc" profund si dureros scurs pe gura ta din care mai gust odata cu varful limbii dulceata sarutului.
La revedere! ...Vorba inselatoare.


Asta e tot ce am sa iti ofer pana ne vom revedea mai goi dar ,poate, mai puternici.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

La nesfarsit ma caut...

Am incercat sa imi explic starea in care ma scufund de 2 zile. Stau cu TINE... Ma joc cu TINE si apoi TE caut pentru ca simt ca nu esti acolo si nici nu vei fi atunci cand voi avea nevoie de TINE. E doar  o iluzie ca eu voi fi bine, ca m-am schimbat si ca de fapt sunt alt om. Dincolo de geamurile negre sunt eu. In afara lor, privindu-te ca intr-o oglinda esti TU. Eu te vad, TU nu ma vezi. Si asta doare atunci cand vreau sa iti vorbesc.
Atatea diferente intr-un simplu 2. Noi 2...care de fapt devine un TU foarte accentuat atat de mine cat si de TINE fara sa iti dai seama. Totul conteaza cand vine vorba de TINE.... Eu nu contez nici macar pentru mine.
Pus in situatia in care ar trebui sa aleg intre noi 2 te-as alege pe tine.... si daca as face asta cum as putea sa te am daca nu as mai exista.
Intr-o zi ai sa te trezesti si ai sa privesti in ochii care te fixau deja de jumatate de ora citind in somnul tau uitarea. Si atunci cu un sarut pe frunte am sa ma indepartez si ai sa apuci sa te gandesti macar o singura data la MINE.

Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

P.S. Equilibrum

Am tot incercat sa gasesc un punct in care sa imi gasesc echilibrul. Am stat intr-un picior pe o piatra astazi sa imi dau seama unde ar trebui sa cad daca ar fi sa cad. Pe botul masinii din fata, pe bordura din dreapta sau chiar pe trotuar... Nu am cazut nicaieri.
Sunt putin distrat. As putea spune pierdut...
Si daca intr-o zi m-as trezi din vis si as da piept cu realitatea, ce? Ce ar fi?
Nu am nevoie de realitatea nimanui. Vreau sa stau intr-un picior pe pietroi si sa privesc lumea trecand pe langa mine si mirandu-se. O sa vina mama si o sa spuna ca sunt cretin, o sa vina si tata si o sa-i spuna mamei ca are dreptate cand spune ca sunt cretin...O sa vina si iubita mea si o sa ma sarute pe fuga dezechilibrandu-ma putin si apoi o sa plece fluturand fusta pana la scoala. O sa treaca prietenii mei si o sa ma intrebe:
- Ce faci coaie? Ai innebunit? Hai sa bem o bere si da-te jos?
- Nu! am sa le raspund. Eu imi caut echilibrul. mergeti voi si eu va prind din urma.
Si uite asa am sa raman suspendat pana am sa realizez ca de fapt eram un om echilibrat. Nu cazusem o zi intreaga de pe pietroi. Ei si?
Postarea asta nu are nicio logica nu? Nu are pentru tine, cel care citesti fara sa fi stat o zi intreaga pe un bolovan in mijlocul lumii, undeva pe soseaua Kiselef, fata in fata cu Muzeul Taranului Roman.
Provoc un experiment. Daca facem asta 10 insi, intr-o zi, in acelasi interval de timp, lumea o sa creada ca suntem echilibrati sau nu?
- Ce mortii lor fac si nebunii astia?
nebun = dezechilibrat.
Dar... daca asta inseamna pentru mine altceva? Da, sunt nebun pentru ei, cretin pentru ai mei...ignorat de iubita si ... tratat cu ironie de prieteni. Dar echilibrat.

Multumesc pentru citire...cititorule.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

Dincolo de usile albe... (fragment din roman)

Tudor fusese arestat impreuna cu ai lui. Asta fusese singurul lucru potrivit care se intamplase in urma scenelor la care fusesem partas. Cateva saptamani de arest erau suficiente pentru ca anchetatorii sa gaseasca probe indeajuns incat sa infunde puscaria pentru cate vieti furase. Fetele care se aflau cu el in acea seara fusesera date disparute si acum parintii venisera sa ii declare razboi hotului de tinerete. In sfarsit calea acestui diavol se sfarsise pe acest pamant dar lasase in urma suferinta in zeci de familii nevinovate care cereau acum raspicat dreptul de a afla unde sunt copii lor. Erau acei parinti care isi vazusera fetele inflorind langa ei si avusesera curajul sa le permita sub mirajul carierei sa se departeze de casa. Greseala fatala fusese aceea de a nu mai interveni in supravegherea lor. Poate ca unora li se pare nepotrivit sa isi vegheze copii ajunsi majori, considera ca le incalca intimitatea si ca de acum trebuie sa invete sa fie pe picioarele lor. Dar uliul aruncat in vant vede cat de grea e libertatea, cat de mult doare sa pleci din mana care te-a tinut captiv dar te-a protejat, te-a hranit atata timp cu dragoste. Acum ca e liber el va incerca sa zboare dar abia a treia oara va putea sa se indeparteze in zare, fara sa simta nevoia sa se mai intoarca la mana care l-a eliberat. Ce se intampla daca dupa prima tentativa se intoarce si nu gaseste stapanul in locul in care l-a lasat? Se va speria si va cauta sa zboare fara experienta sfarsind probabil mai repede decat ne asteptam.

De asta parintii isi vegheaza copii chiar si atunci cand se maturizeaza pentru ca e inevitabil sa gresesti dar e esential sa ai sprijinul de care ai nevoie pentru a nu cadea chiar in noroiul din care nu se stie daca vei mai putea sa te ridici. Nu toti au puterea.

Eu avusesem odata chiar curajul de a ma arunca singur in mocirla vietii doar din dorinta de a ma lupta cu ea cot la cot, fara sa am vre-o mana protectoare asupra-mi. A dat si ea, am dat si eu, alteori m-a mangaiat perfida si mi-a spus ca sunt un om deosebit si ca nu mi se poate intampla nimic rau… Atunci, m-a lovit si mai tare. Puteam sa nu ma feresc de parinti, sa fi stat si sa le fi urmat sfatul. Sa nu fi incercat niciodata sa stau cu Ioana pentru a vedea ca nu sunt pregatit pentru viata, sa nu fi fugit de bine doar pentru a vedea cat rezist in fata raului.

Pentru Rebeca imi faceam griji pentru ca stiam cu e ea de fapt in spatele mastii care ii fusese pusa pe fata, dar mai stiam ca era inca un copil si pentru un copil familia era cel mai important lucru acum. Daca as fi ramas langa ea atunci…

Daca nu as fi plecat abandonand-o pe patul spitalului, cu ochii incetosati cautand un chip care sa ii stearga ca prin farmec suferinta. Plang acum cand imi amintesc clipa in care am deschis usa de la salon si am intrat in camera rece, una asemanatoare cu cea in care ma gasisem eu cu cateva zile in urma. Era mai mare si mai alba, cu un singur pat situat in mijlocul ei si niste perdele in ton cu atmosfera aceea de spital fereau ochii de lumina soarelui care se chinuia sa rasara. Ora cinci dimineata - ora la care unii se trezesc dintr-un somn bland iar altii din dureri comparabile cu infernul. Am ramas blocat in fata usii vazandu-i ochii mari care priveau fix tavanul incaperii fara sa remarce in vreun fel ca intrasem. Era calma, nepasatoare dar palida si cu aceleasi buze fara culoare, uscate si scortoase ca ale unui muritor de sete. M-am apropiat usor de ea si aplecandu-ma i-am sarutat varfurile picioarelor pe care si le trase repede sub patura si inchise ochii pentru a bloca lacrimile sa i se scurga pe obraz siroaie.

As fi deschis ferestrele sa pregatesc soarele sa patrunda si sa spele umbra dureroasa care ne chinuia pe toti. Sa ma intind lasandu-ma improspatat de razele diminetii iar ea sa imi apara din spate si sa ma imbratiseze gol cu mainile ei caldute si sa imi sopteasca la ureche ca e gata cafeaua…

M-am intors spre ea si m-am asezat pe scaunul de veghe aflat in dreapta patului. Nu ma lasa sa ii iau mana si sa i-o sarut dar imi permise sa o sarut pe buzele aspre in timp ce avea ochii inchisi.

- Imi pare rau… am putut spune in timp ce plansul imi zguduia barba si imi dezarticula cuvintele.

Tacerea nu e intotdeauna un raspuns cum nici linistea ei artificiala nu imi oferea nici un adevar de care as fi avut nevoie atunci. A fost clipa in care mi-am luat ramas bun intr-un mod neobisnuit. I-am explicat in gand ce simt dar eram atat de patruns incat am crezut ca de fapt ma aude si ma intelege perfect, ba chiar imi da dreptate si ma sustine fara ca ea sa schiteze vreun gest.

- Plec. Ma duc sa ma eliberez Rebe, draga mea! O sa vezi ca o sa imi purific si eu sufletul asa cum tu ti-l cureti acum asteptand chinurile ce vor veni si te vor lasa plina de cicatrici. Inca nu stii, dar vor vei vremuri tulburi, in care vei fi norocoasa daca nu-ti vei dori uneori sa mori decat sa mergi mai departe. Odata am avut un vis in care am ales calea cu spini intr-o padure… Se intampla demult, in copilarie, dar m-a invatat ceva ce nu voi uita niciodata. Lumea asta poate fi atat de rea incat sa smulga efectiv carnea de pe oasele tale si sa te lase gol, ca un schelet. Dar tu nu trebuie sa cazi, nu trebuie sa te abati uitandu-te cum altii merg pe cararea plina de flori.

Am intalnit cand eram mic o fata care mi-a aratat ca viata poate fi frumoasa dincolo de toate lucrurile care ne ingradesc si ne arunca in mirajul normalitatii. O fata muta ca o floare, cu buclele ca tine si ochisori verzi si misteriosi dar in care nu puteam citi nimic, atat de miscat eram de claritatea lor. Asa am fost fermecat de tine, fara sa stiu ca aveam nevoie de o speranta. Acum te vad aici… Ma doare nespus sa stiu ca te-au doborat astfel. Eu nu o sa ii las sa ma mai atinga. Am sa lovesc cu furie si am sa ii protejez pe cei pe care ii iubesc.

Si spunand acestea m-am ridicat fara sa fiu in stare sa ma uit spre ea. Am intors spatele si am plecat spre usa dar am auzit un glas stins, soptind cuvinte ca intr-un blestem.

- Ai sa pleci mereu cum faci si acum… Tu nu stii sa ai grija de cei pe care ii iubesti! Ai sa ii izgonesti asa cum ai facut cu mine cand ar fi trebuit sa ma aperi… Ai sa pleci cum pleci acum si nu te pot intelege… Nu mai am nevoie de tine! Te voi cauta dar vreau sa nu fii acolo. Stiu ce ma asteapta… Am ales asta inainte sa ma inveti tu ce sa fac… Du-te acum! Fugi de probleme in viata ta goala si perfecta. Fi tu acum fericit!

Imi spunea toate astea ca si cum si-ar fi pregatit indelung discursul, ca un prevestitor al destinului meu. Imi vorbea fara sa clipeasca atunci cand am indraznit sa imi arunc privirea peste umar. Aceeasi aura inghetata, aproape demonica in jurul ei... Zacea nemiscata cu mainile impreunate pe piept ca pentru inmormantare, si bratele inrosite si schimonosite de intepaturile acelor de droguri injectabile si acum de perfuzii. Fusese imbracata in acele camasi fara foma, care te plaseaza direct in conditia de om bolnav, fara scapare. Cu ochii atintiti in tavan, obrajii cu lacrimi inca neuscate si buzele crapate rostea un blestem nedeclarat care ma va urmari toata viata.

Si asa am facut, ca asa fusese deja decis, nu de mine, nu de ea, ci de ceva din interior mai puternic decat noi insine. Am plecat fara sa mai privesc inapoi, ca un las, lasand in spatele lui Sorin toate responsabilitatile, convins ca faceam alegerea cea buna lasand rufele murdare sa se spele in familie. Mi-am vazut de propriul orizont mai indepartat si mai incetosat decat al tuturor.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

Primavara rea

Puteam auzi glasurile copiilor afara ca atunci cand nu stiam nimic din ce stiu si am trait pana acum. Si din tot acel cantec minunat al vocilor curate cel mai mult imi lipsea glasul ei... Era langa mine, zambea altfel, vorbea cand privindu-ma intrebatoare, cand plecand capul ca si cum nimic nu ar mai fi contat. Era langa mine, si ma simteam vinovat ca era acolo. Si inca o data aceleasi cuvinte imi reveneau in minte: o rapisem ca un egoist din primavara scaparand ametitor, din aromele curate de ghiocei si de boboci, si scapam din plinul cupei de vin o cugetare amara:

- Eu as dormi, tu trebuie sa joci!

Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

Interviu cu Bogdan Muzgoci: barbatul sensibil din viata de zi cu zi

“Bai sa imi bag piciorul, tre’ sa termin cartea aia odata!”, asa incepe o zi din viata lui Bogdan.
Se trezeste greu in cele din urma si se ambitioneaza sa ajunga si azi la facultate. Isi trage o pereche de blugi, se incalta cu conversii negri, alege o camasa ori un pulovar modest si simplu si isi atarna de gat o esarfa care sa mearga in ton cu tinuta lui. Nu isi uita niciodata insignele pe care si le-a cumparat de la targul trecut de vintage si le agata in partea dreapta, pe sacoul lui din raiat de un albastru inchis.

In mare graba isi aduna lucrurile pe care le are de carat si le arunca intr-o tolba. Pleaca de acasa cu ochii intredeschisi de fiecare data si asta doar pentru ca diminetile pentru el sunt mai mult o proba decat un inceput de zi.

In timpul liber Bogdan Muzgoci - tanarul din anul doi inscris la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucuresti - scrie povestea unui tanar care rataceste prin lume incercand sa isi gaseasca locul si spera sa isi lanseze prima carte la inceputul lui iunie. Oare asta nu spune multe despre el? Tocmai din acest motiv noi nu am vrut sa-l cunoastem pe Bogdan din perspectiva diplomelor agatate pe perete sau din prisma unei viitoare cariere de succes.
Noi am vrut sa sapam ceva mai adanc si sa atingem un material mai sensibil, mai catifelat. Mai exact sa-l cunoastem pe Bogdan, tanarul visator si sensibil care inca mai crede in realitate.
Ana Munteanu: Care este cea mai indepartata amintire pe care o ai? (prima chestie memorabilia din viata ta, la cea mai frageda varsta)
Bogdan: Inca de la varsta de cateva luni am fost crescut de strabunica mea. Vremurile erau grele iar programul de munca nu i-a permis mamei mele sa stea langa mine decat vreo 5 luni. Primele amintiri pe care le am sunt jocurile cu strabunica si momentele in care imi explica de ce trebuie sa salut femeile cu “sarut mana” iar barbatilor sa le spun “buna ziua”.

A.M:Povesteste-mi despre prima ta zi de la scoala si ce vroiai sa te faci atunci cand ai fi ajuns mare?

B: Paradoxal vroiam sa devin scriitor atunci cand ceilalti copii visau sa devina Batman sau Superman. Prima zi de scoala a fost crunta. Eram suparat ca mama nu a putut sa vina cu mine si doar tatal meu m-a condus insotit de unchiul meu. Am plans vreo cateva minute apoi am realizat ca trebuie sa fiu serios, doar eram la scoala, nu!

A.M: Care a fost primul tau gand atunci cand ai ajuns la liceu?

B: In liceu doream sa schimb mentalitatea invechita a profesorilor. Ma visam genul de elev certat cu regulamentul dar laudat pentru performante. In mare mi-am atins visul.

A.M: Cand te-ai indragostit prima oara si cand ai plans pentru prima data dupa o fata…si de ce?

B: Prima data cand m-am indragostit de o fata s-a intamplat in liceu. Eram clasa a 10-a si m-am indragostit de o colega. Situatia nu a fost chiar una clasica, nu a fost iubirea din liceu de care isi aduc toti aminte pentru ca la noi a inceput dintr-o intamplare nefericita in urma careia eu i-am fost alaturi si i-am aratat ca viata poate merge mai departe chiar daca uneori noua ni se poate intampla raul la care ne asteptam cel mai putin. Tot atunci am plans prima oara, dar nu dupa ea, ci pentru ea.

A.M: Cand te-ai hotarat sa te muti singur la Bucuresti si de ce Jurnalism?

B: Sa ma mut singur la Bucuresti e visul oricarui tanar din provincie. Bucurestiul pare orasul tuturor posibilitatilor atunci cand ai vise de cariera. Facultatea de Jurnalism era un obicetiv mai vechi. Cam asta mi-am dorit de cand ma stiu.

A.M: Stiu ca te-ai nascut in Buzau iar acolo ti-ai petrecut cei mai multi ani din viata ta. Te-ai mutat in Bucuresti pentru ca vroiai la facultatea de Jurnalism de aici. Ce s-a intamplat cu Bogdan de cand a facut trecerea asta Buzau-Bucuresti?

B: Bogdan a incercat din rasputeri sa faca lucruri importante de unul singur. Unele i-au reusit, altele au fost sortite esecului dar niciodata Bogdan nu isi va plange de mila. El stie ca momentan joaca X si 0 cu viata. Dupa ce termina facultatea va juca deja sah.

A.M: In ce moment al vietii tale te-ai hotarat sa scrii o carte si care era pe atunci viziunea ta despre lume?

B: Am decis sa scriu o carte prin liceu, dar ma confruntam zilnic cu un blocaj. Nu puteam sa ma detasez de mine atunci cand scriam. Abia in primul an de facultate am reluat ideile de atunci, am imbunatatit fragmentele gasite printre foi si am incropit o poveste.

A.M: De cat timp lucrezi la prima ta carte si cand ai de gand sa o publici?

B: Lucrez de aproape un an la carte. Initial nu se gandea nimeni la publicare dar pe parcurs cativa dintre cei care au apucat sa citeasca m-au rugat sa o scot pentru ca e buna. Eu ma supun. In vara aceasta prin iulie sper sa am si lansarea.

A.M: Povesteste-mi despre eroul cartii tale…

B: Eroul cartii mele este un personaj destul de greu de incadrat unei tipologii masculine. Este un tip influentabil, cu o viata colorata.E genul de om care se arunca singur in viata si se incapataneaza sa urmeze legile sistemului pentru a se lupta umar la umar cu societatea. Esueaza in dragoste tocmai pentru ca analizeaza prea mult femeia, si iubeste noul. Niciodata nu isi gaseste linistea si se va arunca in permanenta in lupte care nu il privesc.

A.M: Cat la suta reprezinta realitate si cat la suta ai putea spune ca este poveste?

B: Prima parte a romanului e realitate in proportie de 80% deoarece urmareste viata adolescentului care se formeaza atat din punct de vedere erotic cat si din punct de vedere al personalitatii. A doua parte e doar o proiectie in viitor bazata pe actiuni si relatii de-ale mele din prezent.

A.M: Nu cumva tanarul dezorientat din propria ta carte este chiar tanarul Bogdan din viata de zi cu zi? Acel tanar care se ascunde adanc de lume si care de fapt joaca un rol in fiecare zi ?

B: Cred ca da… Pe alocuri el are ceea ce eu mi-as dori si face greselile de care eu ma tem cel mai mult.

A.M: Cand ai cazut prima data “in genunchi” si ce te-a facut sa te ridici?

B: Prima tranta mi-am furat-o in primele luni de facultate cand am pierdut contactul cu lumea cu care ma obisnuisem. Dintr-o data fata pe care o iubeam atunci m-a inselat, ajunsesem sa stau in acelasi apartament cu 3 oameni ciudati iar Bucurestiul ma forta sa incep sa ma misc si sa fac ceva pentru a ma acomoda ritmului de viata cu care sincer nu eram familiarizat dar pe care il doream. Am cazut in momentul in care fortat de imprejurari m-am mutat singur si m-am trezit muncind 14 ore pe zi intr-un magazin de haine din mall unde eram tratat ca o sluga. Atunci s-au trezit in mine niste frustrari cu care nu ma mai intalnisem. Ele m-au facut sa ma adaptez, sa las capul plecat atunci cand cineva ma loveste cu cuvinte si sa afisez cel mai prostanac zambet atunci cand sunt tratat cu superioritate si sunt subestimat.

A.M: Care este viziunea ta acum…in prezent, despre lume?

B: Lumea e un loc in care nu ai nicio sansa sa reusesti daca nu pleci de la ideea ca cel mai important lucru pentru tine esti tu. Lumea in care traiesc eu e frumoasa doar cand vad copilasi in metrou la al caror gangurit zambesc toti cei aflati in preajma. Apoi vad o mamica trista tinandu-l in brate si citesc in ochii ei si in parul dezordonat ca lumea ei e multa mai complicata decat a mea. Daca plec mai departe cu muzica in casti si vad strazile ca intr-un film atunci centrul lumii sunt eu, devin artistul care deseneaza drumul spre casa si chipurile pe care apuc sa le deslusesc in multime.

A.M: Care este obiectivul tau numarul 1 in aceasta viata?

B: Sa am parte de acel destin care sa lase in urma ceva mai mult decat un nume si o serie de fotografii.

Ce poti spune despre Bogdan dupa o pauza de tigara? Ei bine, Bogdan e un aiurit si se ia! Stie ce face chiar si atunci cand nu stie exact ce face! Se adapteaza foarte repede oricarei situatii si usor incepi sa intelegi ca Bogdan nu este nimic din ceea ce pare a fi. Un lucru e cert: tanarul nostru are nevoie in permanenta de inspiratie!
“Nu stiu frate…nu reusesc sa fac finalul, adica sa moara tipul, sa nu moara? Habar nu am, cand o sa simt, o sa scriu. Deocamdata nu am inspiratie! “
“Inspiratie” este cuvantul cheie pentru Bogdan, indiferent de loc si circumstante. “Inspiratie” e chiar mai mult decat un cuvant si asta pentru ca “inspiratie” pentru Bogdan este locul fix de unde ar trebui sa inceapa lumea.
Desi au trecut aproape 2 saptamani, imi aduc aminte si acum cum statea pe treptele de la Universitatea Ecologica, tragand infometat din tigara, apoi rotind-o usor printre degete, privindu-ma hotarat si spunandu-mi: “Bai Mia, departe de logica, avem nevoie de multa creatie care pleaca intodeauna dintr-un punct fix. Punctul fix se numeste intodeauna inspiratie”.

Floarea galbena

Era o noapte crudă, simţeam întunericul dureros, rece ca o încleştare. Întregul meu corp se lupta cu o serie de trăiri duse până la extrem, hrănite cu fantezii fragede ale primei nopţi de vară petrecute împreună cu ea. Niciodată în viaţa mea nu mai simţisem astfel, niciodată trupul şi spiritul meu nu mai fuseseră supuse unor astfel de senzatii. Eram cu ea şi mă simţeam ca şi cum nimic în jur nu ar mai fi contat, ca şi cum eram doar doi într-un spatiu ale carui limite nu le puteam stapani cu privirea.
Am decis să mă culc şi eu după ce Ioana adormise pe umarul meu dar nu reuşeam decât să rememorez cu ochii închişi fiecare atingere, fiecare sărut. Am privit-o apoi o oră intreagă şi m-am întrebat dacă undeva în lume aş putea admira ceva mai frumos decât iubita mea dormind in braţele mele, cu chipul zâmbitor, relaxat de fericirea pe care nu puteam sa o inteleg. Mă simţeam nevoit s-o veghez şi să-i fiu alături aşa cum eram acum. Zâmbeam din când în când aducându-mi aminte de tot ce trăisem alături de ea, toate micile noastre războaie ce se terminau cu îmbrăţişări calde şi păreri de rău. Aproape fără să îmi dau seama în ce moment, ploaia începu şi centrul meu de interes s-a mutat afară. Picături de apa se loveau de geamul pe care priveam dezvăluind o viziune apocaliptică. Fulgerele care brăzdau cerul îi luminau faţa şi în acea secundă cât dura fenomenul părea o icoană ştersă de vreme, un chip fantomatic. Se odihnea atât de frumos că nici de s-ar fi apropiat atunci sfârşitul lumii nu aş fi îndrăznit s-o deranjez. Mă ţinea de mâna transpirată şi eu nu îndrăzneam să părăsesc strânsoarea. Manuta ei parea atat de frageda incat inocenta pe care o regaseam in conturul degetelor scurte si subtiri ma umplea de fercire. O palmuta, rotunda, cu unghiute scurte si roz imi cuprindea mana barbateasca iar eu mă supuneam dorinţelor ei cele mai banale. Dacă surâdea în somn şi eu o imitam şi privind-o aşa preluam orice mişcare a feţei ei iar acea impresie pe care o aveam tot timpul, că eu am mai făcut asta odată în viaţă, pusese stăpânire peste acele momente. Nu mă mai puteam stăpâni să n-o sărut şi s-o strâng în braţe cum nu credeam c-am mai făcut-o vreodată. Zâmbea în somn şi odată cu ea simţeam visele ei răscolindu-mi mintea. Pasiunea îmi spărgea venele şi o lacrimă urmată de altele a curs pe obrazul meu. Aveam aceeaşi trăire ca atunci când şti că nu mai ai nici o scăpare, că viaţa nu-ţi va mai dărui niciodată asemenea momente. Am surprins-o când mă privea cum agitat oftam ştergând-mi lacrimile. A zâmbit şi am înţeles că nu dormise şi că mă urmărise şi că simţise toate frământările care urlau din străfundurile sufletului meu ca nişte balauri. Era vizibilă neliniştea care ma poseda şi până şi respiraţia mea sacadată şi presărată cu suspine trăda o durere ciudată care nu avea un motiv decât în subconştientul meu. O vedeam dincolo de prapastia ale carei margini capatau contur intre noi şi nu puteam ajunge la ea deşi ne despărţea doar o atingere Mi-a strâns mâna puternic şi m-a privit în ochi şi pentru o clipă am crezut că vrea să mă sărute şi să înceapă să plângă alături de mine.
Intotdeauna am fost conştient că acele minute au fost pentru relatia noastră punctul culminant. Acel moment din viaţa unui om de a cărui abordare depind şi trecutul şi viitorul Am regretat o viaţă că nu am făcut ce trebuia cu mine atunci când am avut ocazia. Trebuia să urlu cât pot eu de tare şi lumea întreagă să ştie că m-am săturat să nu fiu ceea ce sunt. Ea îmi arătase că Eduard Niculescu are puterea să fie Edi numai în faţa Ioanei. Am petrecut noaptea împreună şi abia a doua zi dimineaţă am realizat amândoi cât de puternic era sentimentul acela ciudat care ne stâpânise minţile şi sufletele până atunci.
Toată ziua a fost veselă şi fără să stea pe gânduri încă de dimineaţă s-a apucat să deretice prin casă. Mi-a servit micul dejun pe care l-am luat împreună, ea pe jumătate îmbrăcată în cămaşa mea iar eu privind-o fără să spun o vorbă cu un zâmbet pofticios. Abia apoi, după ce a terminat de strâns masa m-a întrebat încercând să imite zâmbetul meu copilăros.
- Ce e?
Am mai privit-o zece secunde în ochi aşteptând ca expresia aceea de aşteptare de pe chipul ei să dispară şi i-am spus încercând să fiu foarte serios deşi schiţa zâmbetului ce avea să urmeze stăruia pe obrajii mei:
-Ai idee ce frumoasă eşti! Apoi am luat o poziţie cuceritoare şi am aşteptat să văd ce are de gând să facă.
M-a luat în braţe şi m-a sărutat ridicându-se pe vârfuri râzând încântată iar eu am profitat de ocazie pentru a o sălta în braţe şi a o duce din nou în dormitorul nostru mic şi călduros.