Credincios astazi tie... 10 ani mie.

Ma predau acum, aici tie. Iti dau viata mea sa pot trai din nou. Iti dau totul tie, ia-ma pe mine cu tot ce sunt eu, nu-mi lasa nimic, nici lacrima de dupa, nici zambetul, nici stralucirea din ochi. Iti dau tot odata cu ultima imbratisare. Ultima data imi trec mainile prin parul tau zi iti culeg lacrima care curge acum pentru prima oara dintre cele ce vor urma.
Plec de acum si nu iau nimic, nici cuvintele, nici fragezimea buzelor, nici caldura sanilor, nici parfumul dulceag al pielii, nici amintirea mainii adormita intre degetele mele reci... Plec cum am venit, fara nimic.
Nu mai vreau trupul tau gol frematand sub al meu, nu mai vreau nici dintii muscand din carnea mea... picioarele incordate in jurul mijlocului meu si pieptul presat de al tau cu putere scotand din suflet un "Te iubesc" profund si dureros scurs pe gura ta din care mai gust odata cu varful limbii dulceata sarutului.
La revedere! ...Vorba inselatoare.


Asta e tot ce am sa iti ofer pana ne vom revedea mai goi dar ,poate, mai puternici.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

La nesfarsit ma caut...

Am incercat sa imi explic starea in care ma scufund de 2 zile. Stau cu TINE... Ma joc cu TINE si apoi TE caut pentru ca simt ca nu esti acolo si nici nu vei fi atunci cand voi avea nevoie de TINE. E doar  o iluzie ca eu voi fi bine, ca m-am schimbat si ca de fapt sunt alt om. Dincolo de geamurile negre sunt eu. In afara lor, privindu-te ca intr-o oglinda esti TU. Eu te vad, TU nu ma vezi. Si asta doare atunci cand vreau sa iti vorbesc.
Atatea diferente intr-un simplu 2. Noi 2...care de fapt devine un TU foarte accentuat atat de mine cat si de TINE fara sa iti dai seama. Totul conteaza cand vine vorba de TINE.... Eu nu contez nici macar pentru mine.
Pus in situatia in care ar trebui sa aleg intre noi 2 te-as alege pe tine.... si daca as face asta cum as putea sa te am daca nu as mai exista.
Intr-o zi ai sa te trezesti si ai sa privesti in ochii care te fixau deja de jumatate de ora citind in somnul tau uitarea. Si atunci cu un sarut pe frunte am sa ma indepartez si ai sa apuci sa te gandesti macar o singura data la MINE.

Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

P.S. Equilibrum

Am tot incercat sa gasesc un punct in care sa imi gasesc echilibrul. Am stat intr-un picior pe o piatra astazi sa imi dau seama unde ar trebui sa cad daca ar fi sa cad. Pe botul masinii din fata, pe bordura din dreapta sau chiar pe trotuar... Nu am cazut nicaieri.
Sunt putin distrat. As putea spune pierdut...
Si daca intr-o zi m-as trezi din vis si as da piept cu realitatea, ce? Ce ar fi?
Nu am nevoie de realitatea nimanui. Vreau sa stau intr-un picior pe pietroi si sa privesc lumea trecand pe langa mine si mirandu-se. O sa vina mama si o sa spuna ca sunt cretin, o sa vina si tata si o sa-i spuna mamei ca are dreptate cand spune ca sunt cretin...O sa vina si iubita mea si o sa ma sarute pe fuga dezechilibrandu-ma putin si apoi o sa plece fluturand fusta pana la scoala. O sa treaca prietenii mei si o sa ma intrebe:
- Ce faci coaie? Ai innebunit? Hai sa bem o bere si da-te jos?
- Nu! am sa le raspund. Eu imi caut echilibrul. mergeti voi si eu va prind din urma.
Si uite asa am sa raman suspendat pana am sa realizez ca de fapt eram un om echilibrat. Nu cazusem o zi intreaga de pe pietroi. Ei si?
Postarea asta nu are nicio logica nu? Nu are pentru tine, cel care citesti fara sa fi stat o zi intreaga pe un bolovan in mijlocul lumii, undeva pe soseaua Kiselef, fata in fata cu Muzeul Taranului Roman.
Provoc un experiment. Daca facem asta 10 insi, intr-o zi, in acelasi interval de timp, lumea o sa creada ca suntem echilibrati sau nu?
- Ce mortii lor fac si nebunii astia?
nebun = dezechilibrat.
Dar... daca asta inseamna pentru mine altceva? Da, sunt nebun pentru ei, cretin pentru ai mei...ignorat de iubita si ... tratat cu ironie de prieteni. Dar echilibrat.

Multumesc pentru citire...cititorule.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

Dincolo de usile albe... (fragment din roman)

Tudor fusese arestat impreuna cu ai lui. Asta fusese singurul lucru potrivit care se intamplase in urma scenelor la care fusesem partas. Cateva saptamani de arest erau suficiente pentru ca anchetatorii sa gaseasca probe indeajuns incat sa infunde puscaria pentru cate vieti furase. Fetele care se aflau cu el in acea seara fusesera date disparute si acum parintii venisera sa ii declare razboi hotului de tinerete. In sfarsit calea acestui diavol se sfarsise pe acest pamant dar lasase in urma suferinta in zeci de familii nevinovate care cereau acum raspicat dreptul de a afla unde sunt copii lor. Erau acei parinti care isi vazusera fetele inflorind langa ei si avusesera curajul sa le permita sub mirajul carierei sa se departeze de casa. Greseala fatala fusese aceea de a nu mai interveni in supravegherea lor. Poate ca unora li se pare nepotrivit sa isi vegheze copii ajunsi majori, considera ca le incalca intimitatea si ca de acum trebuie sa invete sa fie pe picioarele lor. Dar uliul aruncat in vant vede cat de grea e libertatea, cat de mult doare sa pleci din mana care te-a tinut captiv dar te-a protejat, te-a hranit atata timp cu dragoste. Acum ca e liber el va incerca sa zboare dar abia a treia oara va putea sa se indeparteze in zare, fara sa simta nevoia sa se mai intoarca la mana care l-a eliberat. Ce se intampla daca dupa prima tentativa se intoarce si nu gaseste stapanul in locul in care l-a lasat? Se va speria si va cauta sa zboare fara experienta sfarsind probabil mai repede decat ne asteptam.

De asta parintii isi vegheaza copii chiar si atunci cand se maturizeaza pentru ca e inevitabil sa gresesti dar e esential sa ai sprijinul de care ai nevoie pentru a nu cadea chiar in noroiul din care nu se stie daca vei mai putea sa te ridici. Nu toti au puterea.

Eu avusesem odata chiar curajul de a ma arunca singur in mocirla vietii doar din dorinta de a ma lupta cu ea cot la cot, fara sa am vre-o mana protectoare asupra-mi. A dat si ea, am dat si eu, alteori m-a mangaiat perfida si mi-a spus ca sunt un om deosebit si ca nu mi se poate intampla nimic rau… Atunci, m-a lovit si mai tare. Puteam sa nu ma feresc de parinti, sa fi stat si sa le fi urmat sfatul. Sa nu fi incercat niciodata sa stau cu Ioana pentru a vedea ca nu sunt pregatit pentru viata, sa nu fi fugit de bine doar pentru a vedea cat rezist in fata raului.

Pentru Rebeca imi faceam griji pentru ca stiam cu e ea de fapt in spatele mastii care ii fusese pusa pe fata, dar mai stiam ca era inca un copil si pentru un copil familia era cel mai important lucru acum. Daca as fi ramas langa ea atunci…

Daca nu as fi plecat abandonand-o pe patul spitalului, cu ochii incetosati cautand un chip care sa ii stearga ca prin farmec suferinta. Plang acum cand imi amintesc clipa in care am deschis usa de la salon si am intrat in camera rece, una asemanatoare cu cea in care ma gasisem eu cu cateva zile in urma. Era mai mare si mai alba, cu un singur pat situat in mijlocul ei si niste perdele in ton cu atmosfera aceea de spital fereau ochii de lumina soarelui care se chinuia sa rasara. Ora cinci dimineata - ora la care unii se trezesc dintr-un somn bland iar altii din dureri comparabile cu infernul. Am ramas blocat in fata usii vazandu-i ochii mari care priveau fix tavanul incaperii fara sa remarce in vreun fel ca intrasem. Era calma, nepasatoare dar palida si cu aceleasi buze fara culoare, uscate si scortoase ca ale unui muritor de sete. M-am apropiat usor de ea si aplecandu-ma i-am sarutat varfurile picioarelor pe care si le trase repede sub patura si inchise ochii pentru a bloca lacrimile sa i se scurga pe obraz siroaie.

As fi deschis ferestrele sa pregatesc soarele sa patrunda si sa spele umbra dureroasa care ne chinuia pe toti. Sa ma intind lasandu-ma improspatat de razele diminetii iar ea sa imi apara din spate si sa ma imbratiseze gol cu mainile ei caldute si sa imi sopteasca la ureche ca e gata cafeaua…

M-am intors spre ea si m-am asezat pe scaunul de veghe aflat in dreapta patului. Nu ma lasa sa ii iau mana si sa i-o sarut dar imi permise sa o sarut pe buzele aspre in timp ce avea ochii inchisi.

- Imi pare rau… am putut spune in timp ce plansul imi zguduia barba si imi dezarticula cuvintele.

Tacerea nu e intotdeauna un raspuns cum nici linistea ei artificiala nu imi oferea nici un adevar de care as fi avut nevoie atunci. A fost clipa in care mi-am luat ramas bun intr-un mod neobisnuit. I-am explicat in gand ce simt dar eram atat de patruns incat am crezut ca de fapt ma aude si ma intelege perfect, ba chiar imi da dreptate si ma sustine fara ca ea sa schiteze vreun gest.

- Plec. Ma duc sa ma eliberez Rebe, draga mea! O sa vezi ca o sa imi purific si eu sufletul asa cum tu ti-l cureti acum asteptand chinurile ce vor veni si te vor lasa plina de cicatrici. Inca nu stii, dar vor vei vremuri tulburi, in care vei fi norocoasa daca nu-ti vei dori uneori sa mori decat sa mergi mai departe. Odata am avut un vis in care am ales calea cu spini intr-o padure… Se intampla demult, in copilarie, dar m-a invatat ceva ce nu voi uita niciodata. Lumea asta poate fi atat de rea incat sa smulga efectiv carnea de pe oasele tale si sa te lase gol, ca un schelet. Dar tu nu trebuie sa cazi, nu trebuie sa te abati uitandu-te cum altii merg pe cararea plina de flori.

Am intalnit cand eram mic o fata care mi-a aratat ca viata poate fi frumoasa dincolo de toate lucrurile care ne ingradesc si ne arunca in mirajul normalitatii. O fata muta ca o floare, cu buclele ca tine si ochisori verzi si misteriosi dar in care nu puteam citi nimic, atat de miscat eram de claritatea lor. Asa am fost fermecat de tine, fara sa stiu ca aveam nevoie de o speranta. Acum te vad aici… Ma doare nespus sa stiu ca te-au doborat astfel. Eu nu o sa ii las sa ma mai atinga. Am sa lovesc cu furie si am sa ii protejez pe cei pe care ii iubesc.

Si spunand acestea m-am ridicat fara sa fiu in stare sa ma uit spre ea. Am intors spatele si am plecat spre usa dar am auzit un glas stins, soptind cuvinte ca intr-un blestem.

- Ai sa pleci mereu cum faci si acum… Tu nu stii sa ai grija de cei pe care ii iubesti! Ai sa ii izgonesti asa cum ai facut cu mine cand ar fi trebuit sa ma aperi… Ai sa pleci cum pleci acum si nu te pot intelege… Nu mai am nevoie de tine! Te voi cauta dar vreau sa nu fii acolo. Stiu ce ma asteapta… Am ales asta inainte sa ma inveti tu ce sa fac… Du-te acum! Fugi de probleme in viata ta goala si perfecta. Fi tu acum fericit!

Imi spunea toate astea ca si cum si-ar fi pregatit indelung discursul, ca un prevestitor al destinului meu. Imi vorbea fara sa clipeasca atunci cand am indraznit sa imi arunc privirea peste umar. Aceeasi aura inghetata, aproape demonica in jurul ei... Zacea nemiscata cu mainile impreunate pe piept ca pentru inmormantare, si bratele inrosite si schimonosite de intepaturile acelor de droguri injectabile si acum de perfuzii. Fusese imbracata in acele camasi fara foma, care te plaseaza direct in conditia de om bolnav, fara scapare. Cu ochii atintiti in tavan, obrajii cu lacrimi inca neuscate si buzele crapate rostea un blestem nedeclarat care ma va urmari toata viata.

Si asa am facut, ca asa fusese deja decis, nu de mine, nu de ea, ci de ceva din interior mai puternic decat noi insine. Am plecat fara sa mai privesc inapoi, ca un las, lasand in spatele lui Sorin toate responsabilitatile, convins ca faceam alegerea cea buna lasand rufele murdare sa se spele in familie. Mi-am vazut de propriul orizont mai indepartat si mai incetosat decat al tuturor.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

Primavara rea

Puteam auzi glasurile copiilor afara ca atunci cand nu stiam nimic din ce stiu si am trait pana acum. Si din tot acel cantec minunat al vocilor curate cel mai mult imi lipsea glasul ei... Era langa mine, zambea altfel, vorbea cand privindu-ma intrebatoare, cand plecand capul ca si cum nimic nu ar mai fi contat. Era langa mine, si ma simteam vinovat ca era acolo. Si inca o data aceleasi cuvinte imi reveneau in minte: o rapisem ca un egoist din primavara scaparand ametitor, din aromele curate de ghiocei si de boboci, si scapam din plinul cupei de vin o cugetare amara:

- Eu as dormi, tu trebuie sa joci!

Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

Interviu cu Bogdan Muzgoci: barbatul sensibil din viata de zi cu zi

“Bai sa imi bag piciorul, tre’ sa termin cartea aia odata!”, asa incepe o zi din viata lui Bogdan.
Se trezeste greu in cele din urma si se ambitioneaza sa ajunga si azi la facultate. Isi trage o pereche de blugi, se incalta cu conversii negri, alege o camasa ori un pulovar modest si simplu si isi atarna de gat o esarfa care sa mearga in ton cu tinuta lui. Nu isi uita niciodata insignele pe care si le-a cumparat de la targul trecut de vintage si le agata in partea dreapta, pe sacoul lui din raiat de un albastru inchis.

In mare graba isi aduna lucrurile pe care le are de carat si le arunca intr-o tolba. Pleaca de acasa cu ochii intredeschisi de fiecare data si asta doar pentru ca diminetile pentru el sunt mai mult o proba decat un inceput de zi.

In timpul liber Bogdan Muzgoci - tanarul din anul doi inscris la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucuresti - scrie povestea unui tanar care rataceste prin lume incercand sa isi gaseasca locul si spera sa isi lanseze prima carte la inceputul lui iunie. Oare asta nu spune multe despre el? Tocmai din acest motiv noi nu am vrut sa-l cunoastem pe Bogdan din perspectiva diplomelor agatate pe perete sau din prisma unei viitoare cariere de succes.
Noi am vrut sa sapam ceva mai adanc si sa atingem un material mai sensibil, mai catifelat. Mai exact sa-l cunoastem pe Bogdan, tanarul visator si sensibil care inca mai crede in realitate.
Ana Munteanu: Care este cea mai indepartata amintire pe care o ai? (prima chestie memorabilia din viata ta, la cea mai frageda varsta)
Bogdan: Inca de la varsta de cateva luni am fost crescut de strabunica mea. Vremurile erau grele iar programul de munca nu i-a permis mamei mele sa stea langa mine decat vreo 5 luni. Primele amintiri pe care le am sunt jocurile cu strabunica si momentele in care imi explica de ce trebuie sa salut femeile cu “sarut mana” iar barbatilor sa le spun “buna ziua”.

A.M:Povesteste-mi despre prima ta zi de la scoala si ce vroiai sa te faci atunci cand ai fi ajuns mare?

B: Paradoxal vroiam sa devin scriitor atunci cand ceilalti copii visau sa devina Batman sau Superman. Prima zi de scoala a fost crunta. Eram suparat ca mama nu a putut sa vina cu mine si doar tatal meu m-a condus insotit de unchiul meu. Am plans vreo cateva minute apoi am realizat ca trebuie sa fiu serios, doar eram la scoala, nu!

A.M: Care a fost primul tau gand atunci cand ai ajuns la liceu?

B: In liceu doream sa schimb mentalitatea invechita a profesorilor. Ma visam genul de elev certat cu regulamentul dar laudat pentru performante. In mare mi-am atins visul.

A.M: Cand te-ai indragostit prima oara si cand ai plans pentru prima data dupa o fata…si de ce?

B: Prima data cand m-am indragostit de o fata s-a intamplat in liceu. Eram clasa a 10-a si m-am indragostit de o colega. Situatia nu a fost chiar una clasica, nu a fost iubirea din liceu de care isi aduc toti aminte pentru ca la noi a inceput dintr-o intamplare nefericita in urma careia eu i-am fost alaturi si i-am aratat ca viata poate merge mai departe chiar daca uneori noua ni se poate intampla raul la care ne asteptam cel mai putin. Tot atunci am plans prima oara, dar nu dupa ea, ci pentru ea.

A.M: Cand te-ai hotarat sa te muti singur la Bucuresti si de ce Jurnalism?

B: Sa ma mut singur la Bucuresti e visul oricarui tanar din provincie. Bucurestiul pare orasul tuturor posibilitatilor atunci cand ai vise de cariera. Facultatea de Jurnalism era un obicetiv mai vechi. Cam asta mi-am dorit de cand ma stiu.

A.M: Stiu ca te-ai nascut in Buzau iar acolo ti-ai petrecut cei mai multi ani din viata ta. Te-ai mutat in Bucuresti pentru ca vroiai la facultatea de Jurnalism de aici. Ce s-a intamplat cu Bogdan de cand a facut trecerea asta Buzau-Bucuresti?

B: Bogdan a incercat din rasputeri sa faca lucruri importante de unul singur. Unele i-au reusit, altele au fost sortite esecului dar niciodata Bogdan nu isi va plange de mila. El stie ca momentan joaca X si 0 cu viata. Dupa ce termina facultatea va juca deja sah.

A.M: In ce moment al vietii tale te-ai hotarat sa scrii o carte si care era pe atunci viziunea ta despre lume?

B: Am decis sa scriu o carte prin liceu, dar ma confruntam zilnic cu un blocaj. Nu puteam sa ma detasez de mine atunci cand scriam. Abia in primul an de facultate am reluat ideile de atunci, am imbunatatit fragmentele gasite printre foi si am incropit o poveste.

A.M: De cat timp lucrezi la prima ta carte si cand ai de gand sa o publici?

B: Lucrez de aproape un an la carte. Initial nu se gandea nimeni la publicare dar pe parcurs cativa dintre cei care au apucat sa citeasca m-au rugat sa o scot pentru ca e buna. Eu ma supun. In vara aceasta prin iulie sper sa am si lansarea.

A.M: Povesteste-mi despre eroul cartii tale…

B: Eroul cartii mele este un personaj destul de greu de incadrat unei tipologii masculine. Este un tip influentabil, cu o viata colorata.E genul de om care se arunca singur in viata si se incapataneaza sa urmeze legile sistemului pentru a se lupta umar la umar cu societatea. Esueaza in dragoste tocmai pentru ca analizeaza prea mult femeia, si iubeste noul. Niciodata nu isi gaseste linistea si se va arunca in permanenta in lupte care nu il privesc.

A.M: Cat la suta reprezinta realitate si cat la suta ai putea spune ca este poveste?

B: Prima parte a romanului e realitate in proportie de 80% deoarece urmareste viata adolescentului care se formeaza atat din punct de vedere erotic cat si din punct de vedere al personalitatii. A doua parte e doar o proiectie in viitor bazata pe actiuni si relatii de-ale mele din prezent.

A.M: Nu cumva tanarul dezorientat din propria ta carte este chiar tanarul Bogdan din viata de zi cu zi? Acel tanar care se ascunde adanc de lume si care de fapt joaca un rol in fiecare zi ?

B: Cred ca da… Pe alocuri el are ceea ce eu mi-as dori si face greselile de care eu ma tem cel mai mult.

A.M: Cand ai cazut prima data “in genunchi” si ce te-a facut sa te ridici?

B: Prima tranta mi-am furat-o in primele luni de facultate cand am pierdut contactul cu lumea cu care ma obisnuisem. Dintr-o data fata pe care o iubeam atunci m-a inselat, ajunsesem sa stau in acelasi apartament cu 3 oameni ciudati iar Bucurestiul ma forta sa incep sa ma misc si sa fac ceva pentru a ma acomoda ritmului de viata cu care sincer nu eram familiarizat dar pe care il doream. Am cazut in momentul in care fortat de imprejurari m-am mutat singur si m-am trezit muncind 14 ore pe zi intr-un magazin de haine din mall unde eram tratat ca o sluga. Atunci s-au trezit in mine niste frustrari cu care nu ma mai intalnisem. Ele m-au facut sa ma adaptez, sa las capul plecat atunci cand cineva ma loveste cu cuvinte si sa afisez cel mai prostanac zambet atunci cand sunt tratat cu superioritate si sunt subestimat.

A.M: Care este viziunea ta acum…in prezent, despre lume?

B: Lumea e un loc in care nu ai nicio sansa sa reusesti daca nu pleci de la ideea ca cel mai important lucru pentru tine esti tu. Lumea in care traiesc eu e frumoasa doar cand vad copilasi in metrou la al caror gangurit zambesc toti cei aflati in preajma. Apoi vad o mamica trista tinandu-l in brate si citesc in ochii ei si in parul dezordonat ca lumea ei e multa mai complicata decat a mea. Daca plec mai departe cu muzica in casti si vad strazile ca intr-un film atunci centrul lumii sunt eu, devin artistul care deseneaza drumul spre casa si chipurile pe care apuc sa le deslusesc in multime.

A.M: Care este obiectivul tau numarul 1 in aceasta viata?

B: Sa am parte de acel destin care sa lase in urma ceva mai mult decat un nume si o serie de fotografii.

Ce poti spune despre Bogdan dupa o pauza de tigara? Ei bine, Bogdan e un aiurit si se ia! Stie ce face chiar si atunci cand nu stie exact ce face! Se adapteaza foarte repede oricarei situatii si usor incepi sa intelegi ca Bogdan nu este nimic din ceea ce pare a fi. Un lucru e cert: tanarul nostru are nevoie in permanenta de inspiratie!
“Nu stiu frate…nu reusesc sa fac finalul, adica sa moara tipul, sa nu moara? Habar nu am, cand o sa simt, o sa scriu. Deocamdata nu am inspiratie! “
“Inspiratie” este cuvantul cheie pentru Bogdan, indiferent de loc si circumstante. “Inspiratie” e chiar mai mult decat un cuvant si asta pentru ca “inspiratie” pentru Bogdan este locul fix de unde ar trebui sa inceapa lumea.
Desi au trecut aproape 2 saptamani, imi aduc aminte si acum cum statea pe treptele de la Universitatea Ecologica, tragand infometat din tigara, apoi rotind-o usor printre degete, privindu-ma hotarat si spunandu-mi: “Bai Mia, departe de logica, avem nevoie de multa creatie care pleaca intodeauna dintr-un punct fix. Punctul fix se numeste intodeauna inspiratie”.

Floarea galbena

Era o noapte crudă, simţeam întunericul dureros, rece ca o încleştare. Întregul meu corp se lupta cu o serie de trăiri duse până la extrem, hrănite cu fantezii fragede ale primei nopţi de vară petrecute împreună cu ea. Niciodată în viaţa mea nu mai simţisem astfel, niciodată trupul şi spiritul meu nu mai fuseseră supuse unor astfel de senzatii. Eram cu ea şi mă simţeam ca şi cum nimic în jur nu ar mai fi contat, ca şi cum eram doar doi într-un spatiu ale carui limite nu le puteam stapani cu privirea.
Am decis să mă culc şi eu după ce Ioana adormise pe umarul meu dar nu reuşeam decât să rememorez cu ochii închişi fiecare atingere, fiecare sărut. Am privit-o apoi o oră intreagă şi m-am întrebat dacă undeva în lume aş putea admira ceva mai frumos decât iubita mea dormind in braţele mele, cu chipul zâmbitor, relaxat de fericirea pe care nu puteam sa o inteleg. Mă simţeam nevoit s-o veghez şi să-i fiu alături aşa cum eram acum. Zâmbeam din când în când aducându-mi aminte de tot ce trăisem alături de ea, toate micile noastre războaie ce se terminau cu îmbrăţişări calde şi păreri de rău. Aproape fără să îmi dau seama în ce moment, ploaia începu şi centrul meu de interes s-a mutat afară. Picături de apa se loveau de geamul pe care priveam dezvăluind o viziune apocaliptică. Fulgerele care brăzdau cerul îi luminau faţa şi în acea secundă cât dura fenomenul părea o icoană ştersă de vreme, un chip fantomatic. Se odihnea atât de frumos că nici de s-ar fi apropiat atunci sfârşitul lumii nu aş fi îndrăznit s-o deranjez. Mă ţinea de mâna transpirată şi eu nu îndrăzneam să părăsesc strânsoarea. Manuta ei parea atat de frageda incat inocenta pe care o regaseam in conturul degetelor scurte si subtiri ma umplea de fercire. O palmuta, rotunda, cu unghiute scurte si roz imi cuprindea mana barbateasca iar eu mă supuneam dorinţelor ei cele mai banale. Dacă surâdea în somn şi eu o imitam şi privind-o aşa preluam orice mişcare a feţei ei iar acea impresie pe care o aveam tot timpul, că eu am mai făcut asta odată în viaţă, pusese stăpânire peste acele momente. Nu mă mai puteam stăpâni să n-o sărut şi s-o strâng în braţe cum nu credeam c-am mai făcut-o vreodată. Zâmbea în somn şi odată cu ea simţeam visele ei răscolindu-mi mintea. Pasiunea îmi spărgea venele şi o lacrimă urmată de altele a curs pe obrazul meu. Aveam aceeaşi trăire ca atunci când şti că nu mai ai nici o scăpare, că viaţa nu-ţi va mai dărui niciodată asemenea momente. Am surprins-o când mă privea cum agitat oftam ştergând-mi lacrimile. A zâmbit şi am înţeles că nu dormise şi că mă urmărise şi că simţise toate frământările care urlau din străfundurile sufletului meu ca nişte balauri. Era vizibilă neliniştea care ma poseda şi până şi respiraţia mea sacadată şi presărată cu suspine trăda o durere ciudată care nu avea un motiv decât în subconştientul meu. O vedeam dincolo de prapastia ale carei margini capatau contur intre noi şi nu puteam ajunge la ea deşi ne despărţea doar o atingere Mi-a strâns mâna puternic şi m-a privit în ochi şi pentru o clipă am crezut că vrea să mă sărute şi să înceapă să plângă alături de mine.
Intotdeauna am fost conştient că acele minute au fost pentru relatia noastră punctul culminant. Acel moment din viaţa unui om de a cărui abordare depind şi trecutul şi viitorul Am regretat o viaţă că nu am făcut ce trebuia cu mine atunci când am avut ocazia. Trebuia să urlu cât pot eu de tare şi lumea întreagă să ştie că m-am săturat să nu fiu ceea ce sunt. Ea îmi arătase că Eduard Niculescu are puterea să fie Edi numai în faţa Ioanei. Am petrecut noaptea împreună şi abia a doua zi dimineaţă am realizat amândoi cât de puternic era sentimentul acela ciudat care ne stâpânise minţile şi sufletele până atunci.
Toată ziua a fost veselă şi fără să stea pe gânduri încă de dimineaţă s-a apucat să deretice prin casă. Mi-a servit micul dejun pe care l-am luat împreună, ea pe jumătate îmbrăcată în cămaşa mea iar eu privind-o fără să spun o vorbă cu un zâmbet pofticios. Abia apoi, după ce a terminat de strâns masa m-a întrebat încercând să imite zâmbetul meu copilăros.
- Ce e?
Am mai privit-o zece secunde în ochi aşteptând ca expresia aceea de aşteptare de pe chipul ei să dispară şi i-am spus încercând să fiu foarte serios deşi schiţa zâmbetului ce avea să urmeze stăruia pe obrajii mei:
-Ai idee ce frumoasă eşti! Apoi am luat o poziţie cuceritoare şi am aşteptat să văd ce are de gând să facă.
M-a luat în braţe şi m-a sărutat ridicându-se pe vârfuri râzând încântată iar eu am profitat de ocazie pentru a o sălta în braţe şi a o duce din nou în dormitorul nostru mic şi călduros.