vineri, 25 iunie 2010

Scena in care Eduard se cearta cu Ioana ( fragment din roman)


Zilele, saptamanile, lunile treceau greu si ma incercau din ce in ce mai tare. Ioana ma presa sa o ajut sa vina in Bucuresti si sa ii gasesc ceva de munca acolo. Am cautat aproape un an momentul si dupa ce trecuse iarna celui de-al doilea am reusit sa inchiriez o camera in gazda pentru a locui impreuna. M-am angajat la un magazin in mall si mi-am sustinut singur mutarea. Tata, cand a aflat s-a opus vehement acestei miscari, considerand ca o sa imi afecteze evolutia scolara si concentrarea. Imi stiam prioritatile dar am facut-o pentru Ioana. Batrana la care locuiam era foarte cumsecade. Ne trata ca pe un proaspat cuplu si ne prevedea un viitor stralucit. Ne lauda prietenelor cu care in fiecare vineri dupa-amiaza se aduna la o cafea si la o sedinta de barfa ce dura ore intregi, pana noaptea tarziu.
Eu ma consideram implinit cand ma trezeam in fiecare dimineata lipit de pielea calda si transpirata a femeii pe care credeam ca o iubesc. Ma comportam ca un barbat insurat alaturi de Ioana. Incepusem sa am responsabilitati, sa intervina rutina. Insa imi convenea sa nu ma simt singur in Bucuresti.
- Buna dimineata somnorosule! Imi spunea in timp ce ceasul suna disperat pe noptiera. Ea il oprea si ma saruta pana incepeam sa ma dezamortesc. Se ridica de langa mine si ca sa imi mai dea ragaz sa mai dorm cateva minute o auzeam cotrobaind in bucataria mica ca sa imi pregateasca micul dejun si cafeaua. Plecam apoi de acasa impreuna, tinandu-ne de mana si vorbind despre nimicuri pe strada, facand planuri de cumparaturi si uneori chiar vorbind de viitorul care ne astepta impreauna, si care asa cum si-l imagina ea, eu nu-l concepeam dar ma complaceam in a o aproba doar de dragul expresiei fetei ei indragostita. Am tinut-o langa mine pentru ca ma facea sa ma simt barbat. In diminetile de week-end zaboveam in pat povestind cu ochii in tavan si ea stand cu capul pe bratul meu si o mana asezata strategic pe piept in dreptul inimii mele.
- Crezi ca o sa ramanem impreuna? Ma intreba ea.
- Cu siguranta…
- Ma gandesc mereu la ceva cand inchid ochii. Vad un zid cu care as putea sa ne ingradesc pe amandoi, sa ne izolam de toti ca sa ne portejam relatia.
Imi si inchipuiam ce vedea ea cand inchidea ochii.
- Suntem impreuna acum si nu vad nimic care ar putea sa ne perturbe linistea.( citeste in continuare!)

miercuri, 23 iunie 2010

Una dintre scenele de dragoste din roman

-“Nenlăcrimaţi în veci să-ţi fie ochii


In vara scăpărând fermecător?

În unduiri de cântece şi rochii

Să nu te-atingă umbra mea de dor!



O, de-ai simţi!Nu mai suport durerea,

Viaţa toată-mi eşti de-atâta timp;

Tu zilelor ce vin eşti mângâierea

Şi porţi al tinereţii mele nimb!



Să nu-l fi rechemat cu dor vreodată

Pe cel care-ţi cânta-n amurguri, blând,

Când eu şedeam pe umăru-ţi plecată

Şi te-ascultam smerită suspinând?



O, chinul celor duse nu te doară!

Dar vei simţi,o ştiu,din clipa-ntâi,

În orice rază a inimii,solară,

Chiar Domnul mi te-a dat ca să-mi rămâi.”





Theodor Storm





Am privit-o apoi cum zâmbea încântată şi mi-am dat seama că reuşise în sfârşit să iasă dintre graniţele monotonului. Dansul a început pe neaşteptate când un ţigan bătrân a început să scârţâie din vioară. Imediat ceilalţi au început să-i ţină isonul. Cântau la chitară, la viori prost acordate, acordeoane vechi, oale, linguri şi armonici generand o atmosferă de petrecere cum nu mai văzusem. O vedeam zburând parcă prin faţă mea şi simţeam apropierea ei printr-o atingere a şalului roşu pe care îl lăsă să cadă de pe umeri şi-l aruncă peste faţa mea râzând zgomotos. Eu nu zâmbeam. Stătam nemişcat şi în mine se purta un război al fericirii. De dupa coviltirele cenusii ne priveau ochi uluiti. Unii ramaneau contemplativi, altii se alaturau liotei. Fetitele stateau deoparte, cuminti. Una dintre ele avea un tricou albastru prea mic, si putin jerpelit pe care era desenata o pisica. Am observat imediat ca cea care imi daduse biletelul in mana avea aceeasi privire tristuta si inocenta ca cea din imprimeul scorojit de pe piept.

Împietrit de naturaleţea Adelei uitasem de noaptea ce se aşezase peste acele locuri şi tot ce vedeam era o ţigăncuşă care dansa pentru mine, un dans al sufletelor sfărâmate, ce avea să mă urmărească toată viaţa. Doamne cât de mult o iubeam! Şi când o vedeam mişcându-se sub privirile înmărmurite ale acelor oameni. Părul ei căpătase un luciu sângeriu şi flacările se jucau pe faţa ei deschizând un zâmbet din orice expresie. Buzele ei roşii, cărnoase le muşca şi mă chema cu degetul mişcând ameţitor rochia ce lucea în farmecul nopţii de rubin. Părea o umbra ce dansa şi se învârtea fără noima ademenindu-mă şi aprinzând în mine dorinţa de a o avea cât mai curând departe de acei ochi ce o râvneau ca pe un fruct oprit. Era a mea şi nu concepusem până atunci că poate fi dorită şi de alţii. Bătea din picior agitând în aer fusta şi-mi arunca ici colo câte o privire chemându-mă să vin lângă ea. Dar eu eram prea împietrit de naturaleţea aceea încât orice urmă de mimică era inutilă şi orice gest o profanare a momentului acela unic. Regăseam în ea furia, doinţa arzătoare de a fi cuprinsă în braţe de către cel care reprezenta garantul fericirii ei, durerea ei cea mai mare...

Fragment din vol. 1


Cineva batu in usa si Rebeca sari sa deschida. Era Miruna, cu un platou de prajituri si acelasi zambet colorat pe buze.
- Servus! Ce faci iubita?
- Citeam. Intra.
Miruna intra si oprindu-se in fata usii ii inmana platoul scuzandu-se ca trebuie sa se descalte. Apoi continua sa-si justifice vizita.
- Azi am terminat orele mai devreme si am trecut pe la tine sa iti impartasesc tentativele mele culinare. Am facut cornulete cu gem daca iti plac.
- Chiar ma bucur ca te vad. Imi plac. Te asteptam sa mai vii pe aici dar am crezut ca esti ocupata.
- Asta asa e dar mi-am facut timp. Stiam ca esti singura si ma gandeam sa bem un ceai impreuna.
- Mare dreptate ai! Il fac eu acum. Spuse Rebeca in timp ce arunca doua lemne in foc si inchise zgomotos clapa de la soba, pesemne dupa ce isi arsese degetele pe manerul fierbinte.
- Vezi ca frige. Hai ca te astept aici.
Miruna se aseza linistita in fotoliu si vazu pe masuta de lemn manuscrisul, insa nu se ridica sa puna mana pe el sau sa-l deschida. Rebeca isi asezase un semn dintr-o coperta de revista indoita. Dupa cateva minute veni cu ceaiul.
- Poftim. Uite putin zahar daca mai doresti. Eu am pus dar doar doua linguri pentru ca mie imi face rau tot ceea ce este foarte dulce. Nu stiu de ce.
- Aha. Ok. Multumesc. Am vazut ca ai inceput sa citesti.
- Da…raspunse Rebeca privind spre manuscrisul nemiscat din locul in care il lasase mai devreme.
- E bine? Iti place.
- Da. E dragut felul in care pune el problema. Parca ar scrie un baiat de 17 ani nu un barbat trecut prin viata.
- Eduard va ramane un copil visator… Nu contesta nimeni asta.
- Da. Asa e.
Si gandul ii zbura repede in alta parte iar ochii i se pierdura din nou in gol.
- Tocmai imi pregatisem ce vroiam sa te intreb dar am uitat tot cand te-am vazut. Sparse Miruna linistea de cateva secunde care se asternuse intre cele doua.
- Spune draga mea.
- Numai sa nu iti faca rau…
- Nu cred. Nu as avea nimic. Pot vorbi acum linistita despre tot ce s-a intamplat.
- Eu, in mare parte stiu povestea… Ce nu stiu este ce s-a petrecut dupa ce Sorin a aflat ca tu te drogai si faceai ce te obliga Tudor ala.
- E dificil. A fost un soc pentru el sa afle ce am facut. Si cu toate astea m-a iertat. Daca nu era devotamentul lui poate as fi fost moarta azi sau…sau mai rau.
Miruna privea acum cu mai mare atentie, sufland usor in ceasca de ceai. Rebeca nu putea vorbi decat cu privirea orientata spre nicaieri. Parea ca vede dincolo de zidurile casei in timp ce povestea.
- Dupa ce Eduard a descoperit ca ceea ce faceam era impotriva vointei mele si ca primeam droguri in schimbul unei nopti cu prietenii sefului meu, s-a implicat. A reusit sa ma scoata din mainile lor exact cand vroiau sa ma duca departe de tara, cine stie unde. Nu mai constientizam nimic. Imi pierdusem capul, la fel cu multe fete care peste noapte devenisera niste drogate. Sorin a fost ranit cel mai grav. Nu a putut sa se mai concentreze asupra altui lucru decat sanatatea mea. Am avut si cateva tentative de sinucidere, vroiam sa ma arunc de la etaj numai sa pot fugi sa imi cumpar o doza. Noaptea nu puteam dormi, cand inchideam ochii vedeam acul strapungandu-mi pielea, inima imi batea de doua ori mai repede, sangele pulsa alungandu-mi somnul si pompa adrenalina in vene. Aveam puteri cum nu credeam ca poate avea un om. As fi fost in stare sa smulg usa, sa zgarii cu unghiile peretii ca sa pot scapa din camera aceea. Doua saptamani am stat in casa. Doua saptamani in care incepusem sa vad in ceata, sa nu beau nici macar apa, iar de mancare nici nu se putea pune problema. Intr-o dimineata, mi-a facut cumnata mea un castronas de orez cu lapte. Parca il vad. Alb, dulce, cu miros de lapte proaspat. Doua linguri am putut manca iar in urmatoarele minute am vomitat tot. Corpul nu ma mai asculta.
Atunci, desfigurata cum eram, cu parul smuls in timpul crizelor, Sorin m-a dus la un centru de recuperare. A fost ca la sanatoriu iar eu ma simteam exact ca o condamnata.
Aproape ca ma bateau daca nu incetam sa plang si asistentele tipau la mine ca la un caine. Si imi aduc aminte ca intr-una din zile cand m-au scos la aer, una dintre ele, mai tanara, m-a facut “drogata infecta”. Spunea ca ii este imposibil sa creada ca un om poate sa se degradeze in asememenea hal doar dorindu-si ceva material. De parca ar fi vorbit despre bomboane….Nici macar nu am ridicat privirea sa o vad. Mi-era atat de rusine.

Ochii Mirunei se umplusera de lacrimi la auzul dramei la care fusese supusa fata. Era ceva inimaginabil sa te lupti astfel cu propriul corp. Ce poate fi mai rau decat raul pe care tu ti-l faci singur?

- Acela a fost momentul in care mi-am regasit puterea de a ma abtine. Cine spune ca centrele de acest gen te pot ajuta este fals. Singurul care te poate ajuta esti tu, caci in nebunia aceea trebuie sa iti gasesti puterea si speranta. Nu multi reusesc sa faca asta. Eu am reusit si ii multumesc lui Dumnezeu ca ma pot bucura de soare, de lumina, de florile verii, pana si de frunzele astea moarte care cad acum afara. Ma bucur de mai multe lucruri, nu numai de moartea din varful unui ac cu gust de uitare.

Discutia dintre cele doua prietene ajunse la final cand seara incepuse sa coboare din nou. Dupa o pauza bine meritata, Rebeca se intoarse in fata masutei din lemn de nuc, isi asigura caldura cu inca doua lemne bagate in foc, ca sa tina si cu patura pusa pe genunchi, alaturi de o cana de ceai si cornuletele Mirunei, se apuca din nou de citit.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

marți, 15 iunie 2010

...muta ca o floare... (fragment din roman)




“ Iata-ma asteptand. Ma uit la ceas si ma gandesc deja de doua zile la acest manuscris. Daca l-as putea numi roman as putea fi fericit, poate as indrazni sa ma numesc scriitor. Dar nu pot. Mai am putin timp ramas cu mine insumi… Oare ce m-a apucat? De ce sa scriu? Pentru cine?


Decizia de a scrie un roman in care sa incerc sa explic celor dragi cine sunt a venit dupa multe experiente care au lasat urme adanci in sufletul meu. Ea a aparut insa timpuriu, cand nici nu visam sa ajung unde sunt astazi. Eram doar un adolescent care se indragostea usor, care visa mergand pe drum si care se pierdea in toate visele pe care le avea cu ochii deschisi.

In clasa a 10-a a fost ultima mea vacanta cu bunicii! Mergeam nu departe de casa, intr-un tinut de basm situat intre Nehoiu si Siriu, in locurile in care raul Buzau capata sclipiri de basm iar eu imi scaldam picioarele in cele mai curate si mai line ape de munte pe care le intalnesti in Carpatii de Curbura. De la Siriu la Nehoiu drumul e asemeni apei, uneori drept, alteori intortocheat in curbe care urmaresc cotiturile Buzaului printre dealuri. Intre sate se intind zone goale, fara tipenie de om sau de case. Dupa ce treci de Piatra Inselatii, nu departe de lacul izolat intre stanci indraznete, poti vedea deschizatura in care orasul meu se aseaza timid intre muntii ca niste balauri cu pieile transformate prin voia unei puteri nemarginite in paduri dese si vesnic verzi. In satul bunicilor, cocotat pe unul dintre acele coaste ma aflu si acum cand scriu aceste randuri si incerc sa simt cat mai am timp aerul atat de iubit de sufletul meu.

Imi imaginam cateodata codrii in care altadata misunau haiduci calarind murgii pe jumatate salbatici al caror nechezat zbarlea cocoasa dealurilor si infiora mersul treacatorilor cinstiti care se duceau adesea spre targurile Brasovene. Acolo, intre muntii si padurile mirifice, sta ingropata inca in praf de vise cea mai frumoasa parte a copilariei mele .

In satul cu nume ciudat si oameni liberi ma ducea tatal meu sa imi petrec vacantele. In vremurile cele vechi, povesteau batranii ca se oprisera ciobanii care treceau cu oile prin tinuturile lor spre a ajunge tocmai in Muntii Moldovei. Fermecati de frumusetea fetelor pe care le-au gasit pe drum, multi au descalecat aici ridicand sate mici si rasfirate pe panta muntilor. Astfel, satul acela se nascuse din dragoste. Ascultam fermecat, fara sa stiu ca patima asta a stramosilor mei avea sa ma atinga si pe mine cand aveam sa mai cresc.

Cu ocazia tuturor sarbatorilor mari eram prezent in casa batranilor unde eram rasfatat de toate rudele, mai ales in vacantele de vara, cand imi varam in ghiozdanelul cu haine si coroana ofilita de premiant ca sa ma falesc cu ea in fata lor. Fratele bunicului era singur, ramasese vaduv si traia in aceasi curte larga si plina de viata intr-o camera separata de restul casei. Fusese veteran de razboi, si a fost singurul dintre fratii cei mari care s-a intors viu de pe front. Era atat de nostim cand se punea in mintea copiilor si il vedeai cantand si invatandu-ne jocuri care mai de care mai fermecatoare si mai greu de regasit oriunde in lumea de astazi. Cat era ziua de lunga, bateam ulitele in lung si in lat. Mos Ionica mai era, pe langa amfitrionul jocurilor noastre, si pastratorul traditiilor. Ne amagea seara la foc cu jaratec, pe cand prajeam porumbi sau cartofi impreuna cu toti nepotii si copii din vecini, cu istorioare vechi. Pe cat era de cocosat si de infundat, pe atat era de jucaus si iubitor de cuvantari. Ziua, cand nu muncea fortat de mosnegii mei, cutreiera satul cu vioara lui veche la subsuara, slobod si lenes ca un imparat. Ne mintea mandru ca o are din mosi stramosi si ca ii cantase insusi regelui Mihai de care vorbea cu lacrimi in ochi. Noi il sorbeam din priviri si ascultam neclintiti ciugulind pana la ultima farama boabele dulci si aurii de pe cocenii fierbinti. Purta pe cap o palarie batraneasca, tocita si prafuita, pe care si-o aseza tacticos pe-o ureche cand incepea sa povesteasca si sa duca mana la frunte articuland cuvintele intr-un mod unic, pasional. Vioara o primise in dar de la un precupet ungur cu care petrecuse trei zile si trei nopti la Odobesti cu vin rosu parfumat si tataroaice. Pe fundalul scartaielilor ei prost acordate el anunta seara noutatile de peste zi, in special pe cele amoroase. Era o traditie proprie, inventata de el insusi in tinerete.

Jurnal


M-am intors de ceva vreme la vechea mea placere. Scriu un roman… Insa incep sa ma indoiesc de calea pe care o va alege el, Romanul. Cateodata am impresia ca se scrie singur. Il las sa ma cheme numai cand vrea el. Niciodata nu mi-a placut sa scriu obligat de ceva sau de cineva. Ma motiveaza insa dorinta de a-mi pune pe foaie visele, starile. Daca ma simt prea bine nu pot scrie, daca ma simt rau la fel. Imi trebuie doar acel ceva care sa ma cheme in fata laptopului si sa ma mobilizeze. Uneori scriu doar secvente pe care le lipesc la fel cum as face un puzzle. Asta ma face cateodata sa cred ca nu voi termina in veci marele meu proiect din adolescenta.

Parerea ta conteaza