Interviu cu Bogdan Muzgoci: barbatul sensibil din viata de zi cu zi

“Bai sa imi bag piciorul, tre’ sa termin cartea aia odata!”, asa incepe o zi din viata lui Bogdan.
Se trezeste greu in cele din urma si se ambitioneaza sa ajunga si azi la facultate. Isi trage o pereche de blugi, se incalta cu conversii negri, alege o camasa ori un pulovar modest si simplu si isi atarna de gat o esarfa care sa mearga in ton cu tinuta lui. Nu isi uita niciodata insignele pe care si le-a cumparat de la targul trecut de vintage si le agata in partea dreapta, pe sacoul lui din raiat de un albastru inchis.

In mare graba isi aduna lucrurile pe care le are de carat si le arunca intr-o tolba. Pleaca de acasa cu ochii intredeschisi de fiecare data si asta doar pentru ca diminetile pentru el sunt mai mult o proba decat un inceput de zi.

In timpul liber Bogdan Muzgoci - tanarul din anul doi inscris la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucuresti - scrie povestea unui tanar care rataceste prin lume incercand sa isi gaseasca locul si spera sa isi lanseze prima carte la inceputul lui iunie. Oare asta nu spune multe despre el? Tocmai din acest motiv noi nu am vrut sa-l cunoastem pe Bogdan din perspectiva diplomelor agatate pe perete sau din prisma unei viitoare cariere de succes.
Noi am vrut sa sapam ceva mai adanc si sa atingem un material mai sensibil, mai catifelat. Mai exact sa-l cunoastem pe Bogdan, tanarul visator si sensibil care inca mai crede in realitate.
Ana Munteanu: Care este cea mai indepartata amintire pe care o ai? (prima chestie memorabilia din viata ta, la cea mai frageda varsta)
Bogdan: Inca de la varsta de cateva luni am fost crescut de strabunica mea. Vremurile erau grele iar programul de munca nu i-a permis mamei mele sa stea langa mine decat vreo 5 luni. Primele amintiri pe care le am sunt jocurile cu strabunica si momentele in care imi explica de ce trebuie sa salut femeile cu “sarut mana” iar barbatilor sa le spun “buna ziua”.

A.M:Povesteste-mi despre prima ta zi de la scoala si ce vroiai sa te faci atunci cand ai fi ajuns mare?

B: Paradoxal vroiam sa devin scriitor atunci cand ceilalti copii visau sa devina Batman sau Superman. Prima zi de scoala a fost crunta. Eram suparat ca mama nu a putut sa vina cu mine si doar tatal meu m-a condus insotit de unchiul meu. Am plans vreo cateva minute apoi am realizat ca trebuie sa fiu serios, doar eram la scoala, nu!

A.M: Care a fost primul tau gand atunci cand ai ajuns la liceu?

B: In liceu doream sa schimb mentalitatea invechita a profesorilor. Ma visam genul de elev certat cu regulamentul dar laudat pentru performante. In mare mi-am atins visul.

A.M: Cand te-ai indragostit prima oara si cand ai plans pentru prima data dupa o fata…si de ce?

B: Prima data cand m-am indragostit de o fata s-a intamplat in liceu. Eram clasa a 10-a si m-am indragostit de o colega. Situatia nu a fost chiar una clasica, nu a fost iubirea din liceu de care isi aduc toti aminte pentru ca la noi a inceput dintr-o intamplare nefericita in urma careia eu i-am fost alaturi si i-am aratat ca viata poate merge mai departe chiar daca uneori noua ni se poate intampla raul la care ne asteptam cel mai putin. Tot atunci am plans prima oara, dar nu dupa ea, ci pentru ea.

A.M: Cand te-ai hotarat sa te muti singur la Bucuresti si de ce Jurnalism?

B: Sa ma mut singur la Bucuresti e visul oricarui tanar din provincie. Bucurestiul pare orasul tuturor posibilitatilor atunci cand ai vise de cariera. Facultatea de Jurnalism era un obicetiv mai vechi. Cam asta mi-am dorit de cand ma stiu.

A.M: Stiu ca te-ai nascut in Buzau iar acolo ti-ai petrecut cei mai multi ani din viata ta. Te-ai mutat in Bucuresti pentru ca vroiai la facultatea de Jurnalism de aici. Ce s-a intamplat cu Bogdan de cand a facut trecerea asta Buzau-Bucuresti?

B: Bogdan a incercat din rasputeri sa faca lucruri importante de unul singur. Unele i-au reusit, altele au fost sortite esecului dar niciodata Bogdan nu isi va plange de mila. El stie ca momentan joaca X si 0 cu viata. Dupa ce termina facultatea va juca deja sah.

A.M: In ce moment al vietii tale te-ai hotarat sa scrii o carte si care era pe atunci viziunea ta despre lume?

B: Am decis sa scriu o carte prin liceu, dar ma confruntam zilnic cu un blocaj. Nu puteam sa ma detasez de mine atunci cand scriam. Abia in primul an de facultate am reluat ideile de atunci, am imbunatatit fragmentele gasite printre foi si am incropit o poveste.

A.M: De cat timp lucrezi la prima ta carte si cand ai de gand sa o publici?

B: Lucrez de aproape un an la carte. Initial nu se gandea nimeni la publicare dar pe parcurs cativa dintre cei care au apucat sa citeasca m-au rugat sa o scot pentru ca e buna. Eu ma supun. In vara aceasta prin iulie sper sa am si lansarea.

A.M: Povesteste-mi despre eroul cartii tale…

B: Eroul cartii mele este un personaj destul de greu de incadrat unei tipologii masculine. Este un tip influentabil, cu o viata colorata.E genul de om care se arunca singur in viata si se incapataneaza sa urmeze legile sistemului pentru a se lupta umar la umar cu societatea. Esueaza in dragoste tocmai pentru ca analizeaza prea mult femeia, si iubeste noul. Niciodata nu isi gaseste linistea si se va arunca in permanenta in lupte care nu il privesc.

A.M: Cat la suta reprezinta realitate si cat la suta ai putea spune ca este poveste?

B: Prima parte a romanului e realitate in proportie de 80% deoarece urmareste viata adolescentului care se formeaza atat din punct de vedere erotic cat si din punct de vedere al personalitatii. A doua parte e doar o proiectie in viitor bazata pe actiuni si relatii de-ale mele din prezent.

A.M: Nu cumva tanarul dezorientat din propria ta carte este chiar tanarul Bogdan din viata de zi cu zi? Acel tanar care se ascunde adanc de lume si care de fapt joaca un rol in fiecare zi ?

B: Cred ca da… Pe alocuri el are ceea ce eu mi-as dori si face greselile de care eu ma tem cel mai mult.

A.M: Cand ai cazut prima data “in genunchi” si ce te-a facut sa te ridici?

B: Prima tranta mi-am furat-o in primele luni de facultate cand am pierdut contactul cu lumea cu care ma obisnuisem. Dintr-o data fata pe care o iubeam atunci m-a inselat, ajunsesem sa stau in acelasi apartament cu 3 oameni ciudati iar Bucurestiul ma forta sa incep sa ma misc si sa fac ceva pentru a ma acomoda ritmului de viata cu care sincer nu eram familiarizat dar pe care il doream. Am cazut in momentul in care fortat de imprejurari m-am mutat singur si m-am trezit muncind 14 ore pe zi intr-un magazin de haine din mall unde eram tratat ca o sluga. Atunci s-au trezit in mine niste frustrari cu care nu ma mai intalnisem. Ele m-au facut sa ma adaptez, sa las capul plecat atunci cand cineva ma loveste cu cuvinte si sa afisez cel mai prostanac zambet atunci cand sunt tratat cu superioritate si sunt subestimat.

A.M: Care este viziunea ta acum…in prezent, despre lume?

B: Lumea e un loc in care nu ai nicio sansa sa reusesti daca nu pleci de la ideea ca cel mai important lucru pentru tine esti tu. Lumea in care traiesc eu e frumoasa doar cand vad copilasi in metrou la al caror gangurit zambesc toti cei aflati in preajma. Apoi vad o mamica trista tinandu-l in brate si citesc in ochii ei si in parul dezordonat ca lumea ei e multa mai complicata decat a mea. Daca plec mai departe cu muzica in casti si vad strazile ca intr-un film atunci centrul lumii sunt eu, devin artistul care deseneaza drumul spre casa si chipurile pe care apuc sa le deslusesc in multime.

A.M: Care este obiectivul tau numarul 1 in aceasta viata?

B: Sa am parte de acel destin care sa lase in urma ceva mai mult decat un nume si o serie de fotografii.

Ce poti spune despre Bogdan dupa o pauza de tigara? Ei bine, Bogdan e un aiurit si se ia! Stie ce face chiar si atunci cand nu stie exact ce face! Se adapteaza foarte repede oricarei situatii si usor incepi sa intelegi ca Bogdan nu este nimic din ceea ce pare a fi. Un lucru e cert: tanarul nostru are nevoie in permanenta de inspiratie!
“Nu stiu frate…nu reusesc sa fac finalul, adica sa moara tipul, sa nu moara? Habar nu am, cand o sa simt, o sa scriu. Deocamdata nu am inspiratie! “
“Inspiratie” este cuvantul cheie pentru Bogdan, indiferent de loc si circumstante. “Inspiratie” e chiar mai mult decat un cuvant si asta pentru ca “inspiratie” pentru Bogdan este locul fix de unde ar trebui sa inceapa lumea.
Desi au trecut aproape 2 saptamani, imi aduc aminte si acum cum statea pe treptele de la Universitatea Ecologica, tragand infometat din tigara, apoi rotind-o usor printre degete, privindu-ma hotarat si spunandu-mi: “Bai Mia, departe de logica, avem nevoie de multa creatie care pleaca intodeauna dintr-un punct fix. Punctul fix se numeste intodeauna inspiratie”.

Floarea galbena

Era o noapte crudă, simţeam întunericul dureros, rece ca o încleştare. Întregul meu corp se lupta cu o serie de trăiri duse până la extrem, hrănite cu fantezii fragede ale primei nopţi de vară petrecute împreună cu ea. Niciodată în viaţa mea nu mai simţisem astfel, niciodată trupul şi spiritul meu nu mai fuseseră supuse unor astfel de senzatii. Eram cu ea şi mă simţeam ca şi cum nimic în jur nu ar mai fi contat, ca şi cum eram doar doi într-un spatiu ale carui limite nu le puteam stapani cu privirea.
Am decis să mă culc şi eu după ce Ioana adormise pe umarul meu dar nu reuşeam decât să rememorez cu ochii închişi fiecare atingere, fiecare sărut. Am privit-o apoi o oră intreagă şi m-am întrebat dacă undeva în lume aş putea admira ceva mai frumos decât iubita mea dormind in braţele mele, cu chipul zâmbitor, relaxat de fericirea pe care nu puteam sa o inteleg. Mă simţeam nevoit s-o veghez şi să-i fiu alături aşa cum eram acum. Zâmbeam din când în când aducându-mi aminte de tot ce trăisem alături de ea, toate micile noastre războaie ce se terminau cu îmbrăţişări calde şi păreri de rău. Aproape fără să îmi dau seama în ce moment, ploaia începu şi centrul meu de interes s-a mutat afară. Picături de apa se loveau de geamul pe care priveam dezvăluind o viziune apocaliptică. Fulgerele care brăzdau cerul îi luminau faţa şi în acea secundă cât dura fenomenul părea o icoană ştersă de vreme, un chip fantomatic. Se odihnea atât de frumos că nici de s-ar fi apropiat atunci sfârşitul lumii nu aş fi îndrăznit s-o deranjez. Mă ţinea de mâna transpirată şi eu nu îndrăzneam să părăsesc strânsoarea. Manuta ei parea atat de frageda incat inocenta pe care o regaseam in conturul degetelor scurte si subtiri ma umplea de fercire. O palmuta, rotunda, cu unghiute scurte si roz imi cuprindea mana barbateasca iar eu mă supuneam dorinţelor ei cele mai banale. Dacă surâdea în somn şi eu o imitam şi privind-o aşa preluam orice mişcare a feţei ei iar acea impresie pe care o aveam tot timpul, că eu am mai făcut asta odată în viaţă, pusese stăpânire peste acele momente. Nu mă mai puteam stăpâni să n-o sărut şi s-o strâng în braţe cum nu credeam c-am mai făcut-o vreodată. Zâmbea în somn şi odată cu ea simţeam visele ei răscolindu-mi mintea. Pasiunea îmi spărgea venele şi o lacrimă urmată de altele a curs pe obrazul meu. Aveam aceeaşi trăire ca atunci când şti că nu mai ai nici o scăpare, că viaţa nu-ţi va mai dărui niciodată asemenea momente. Am surprins-o când mă privea cum agitat oftam ştergând-mi lacrimile. A zâmbit şi am înţeles că nu dormise şi că mă urmărise şi că simţise toate frământările care urlau din străfundurile sufletului meu ca nişte balauri. Era vizibilă neliniştea care ma poseda şi până şi respiraţia mea sacadată şi presărată cu suspine trăda o durere ciudată care nu avea un motiv decât în subconştientul meu. O vedeam dincolo de prapastia ale carei margini capatau contur intre noi şi nu puteam ajunge la ea deşi ne despărţea doar o atingere Mi-a strâns mâna puternic şi m-a privit în ochi şi pentru o clipă am crezut că vrea să mă sărute şi să înceapă să plângă alături de mine.
Intotdeauna am fost conştient că acele minute au fost pentru relatia noastră punctul culminant. Acel moment din viaţa unui om de a cărui abordare depind şi trecutul şi viitorul Am regretat o viaţă că nu am făcut ce trebuia cu mine atunci când am avut ocazia. Trebuia să urlu cât pot eu de tare şi lumea întreagă să ştie că m-am săturat să nu fiu ceea ce sunt. Ea îmi arătase că Eduard Niculescu are puterea să fie Edi numai în faţa Ioanei. Am petrecut noaptea împreună şi abia a doua zi dimineaţă am realizat amândoi cât de puternic era sentimentul acela ciudat care ne stâpânise minţile şi sufletele până atunci.
Toată ziua a fost veselă şi fără să stea pe gânduri încă de dimineaţă s-a apucat să deretice prin casă. Mi-a servit micul dejun pe care l-am luat împreună, ea pe jumătate îmbrăcată în cămaşa mea iar eu privind-o fără să spun o vorbă cu un zâmbet pofticios. Abia apoi, după ce a terminat de strâns masa m-a întrebat încercând să imite zâmbetul meu copilăros.
- Ce e?
Am mai privit-o zece secunde în ochi aşteptând ca expresia aceea de aşteptare de pe chipul ei să dispară şi i-am spus încercând să fiu foarte serios deşi schiţa zâmbetului ce avea să urmeze stăruia pe obrajii mei:
-Ai idee ce frumoasă eşti! Apoi am luat o poziţie cuceritoare şi am aşteptat să văd ce are de gând să facă.
M-a luat în braţe şi m-a sărutat ridicându-se pe vârfuri râzând încântată iar eu am profitat de ocazie pentru a o sălta în braţe şi a o duce din nou în dormitorul nostru mic şi călduros.