marți, 20 aprilie 2010

Dincolo de usile albe... (fragment din roman)



Tudor fusese arestat impreuna cu ai lui. Asta fusese singurul lucru potrivit care se intamplase in urma scenelor la care fusesem partas. Cateva saptamani de arest erau suficiente pentru ca anchetatorii sa gaseasca probe indeajuns incat sa infunde puscaria pentru cate vieti furase. Fetele care se aflau cu el in acea seara fusesera date disparute si acum parintii venisera sa ii declare razboi hotului de tinerete. In sfarsit calea acestui diavol se sfarsise pe acest pamant dar lasase in urma suferinta in zeci de familii nevinovate care cereau acum raspicat dreptul de a afla unde sunt copii lor. Erau acei parinti care isi vazusera fetele inflorind langa ei si avusesera curajul sa le permita sub mirajul carierei sa se departeze de casa. Greseala fatala fusese aceea de a nu mai interveni in supravegherea lor. Poate ca unora li se pare nepotrivit sa isi vegheze copii ajunsi majori, considera ca le incalca intimitatea si ca de acum trebuie sa invete sa fie pe picioarele lor. Dar uliul aruncat in vant vede cat de grea e libertatea, cat de mult doare sa pleci din mana care te-a tinut captiv dar te-a protejat, te-a hranit atata timp cu dragoste. Acum ca e liber el va incerca sa zboare dar abia a treia oara va putea sa se indeparteze in zare, fara sa simta nevoia sa se mai intoarca la mana care l-a eliberat. Ce se intampla daca dupa prima tentativa se intoarce si nu gaseste stapanul in locul in care l-a lasat? Se va speria si va cauta sa zboare fara experienta sfarsind probabil mai repede decat ne asteptam.


De asta parintii isi vegheaza copii chiar si atunci cand se maturizeaza pentru ca e inevitabil sa gresesti dar e esential sa ai sprijinul de care ai nevoie pentru a nu cadea chiar in noroiul din care nu se stie daca vei mai putea sa te ridici. Nu toti au puterea.

Eu avusesem odata chiar curajul de a ma arunca singur in mocirla vietii doar din dorinta de a ma lupta cu ea cot la cot, fara sa am vre-o mana protectoare asupra-mi. A dat si ea, am dat si eu, alteori m-a mangaiat perfida si mi-a spus ca sunt un om deosebit si ca nu mi se poate intampla nimic rau… Atunci, m-a lovit si mai tare. Puteam sa nu ma feresc de parinti, sa fi stat si sa le fi urmat sfatul. Sa nu fi incercat niciodata sa stau cu Ioana pentru a vedea ca nu sunt pregatit pentru viata, sa nu fi fugit de bine doar pentru a vedea cat rezist in fata raului.

Pentru Rebeca imi faceam griji pentru ca stiam cu e ea de fapt in spatele mastii care ii fusese pusa pe fata, dar mai stiam ca era inca un copil si pentru un copil familia era cel mai important lucru acum. Daca as fi ramas langa ea atunci…

Daca nu as fi plecat abandonand-o pe patul spitalului, cu ochii incetosati cautand un chip care sa ii stearga ca prin farmec suferinta. Plang acum cand imi amintesc clipa in care am deschis usa de la salon si am intrat in camera rece, una asemanatoare cu cea in care ma gasisem eu cu cateva zile in urma. Era mai mare si mai alba, cu un singur pat situat in mijlocul ei si niste perdele in ton cu atmosfera aceea de spital fereau ochii de lumina soarelui care se chinuia sa rasara. Ora cinci dimineata - ora la care unii se trezesc dintr-un somn bland iar altii din dureri comparabile cu infernul. Am ramas blocat in fata usii vazandu-i ochii mari care priveau fix tavanul incaperii fara sa remarce in vreun fel ca intrasem. Era calma, nepasatoare dar palida si cu aceleasi buze fara culoare, uscate si scortoase ca ale unui muritor de sete. M-am apropiat usor de ea si aplecandu-ma i-am sarutat varfurile picioarelor pe care si le trase repede sub patura si inchise ochii pentru a bloca lacrimile sa i se scurga pe obraz siroaie.

As fi deschis ferestrele sa pregatesc soarele sa patrunda si sa spele umbra dureroasa care ne chinuia pe toti. Sa ma intind lasandu-ma improspatat de razele diminetii iar ea sa imi apara din spate si sa ma imbratiseze gol cu mainile ei caldute si sa imi sopteasca la ureche ca e gata cafeaua…

M-am intors spre ea si m-am asezat pe scaunul de veghe aflat in dreapta patului. Nu ma lasa sa ii iau mana si sa i-o sarut dar imi permise sa o sarut pe buzele aspre in timp ce avea ochii inchisi.

- Imi pare rau… am putut spune in timp ce plansul imi zguduia barba si imi dezarticula cuvintele.

Tacerea nu e intotdeauna un raspuns cum nici linistea ei artificiala nu imi oferea nici un adevar de care as fi avut nevoie atunci. A fost clipa in care mi-am luat ramas bun intr-un mod neobisnuit. I-am explicat in gand ce simt dar eram atat de patruns incat am crezut ca de fapt ma aude si ma intelege perfect, ba chiar imi da dreptate si ma sustine fara ca ea sa schiteze vreun gest.

- Plec. Ma duc sa ma eliberez Rebe, draga mea! O sa vezi ca o sa imi purific si eu sufletul asa cum tu ti-l cureti acum asteptand chinurile ce vor veni si te vor lasa plina de cicatrici. Inca nu stii, dar vor vei vremuri tulburi, in care vei fi norocoasa daca nu-ti vei dori uneori sa mori decat sa mergi mai departe. Odata am avut un vis in care am ales calea cu spini intr-o padure… Se intampla demult, in copilarie, dar m-a invatat ceva ce nu voi uita niciodata. Lumea asta poate fi atat de rea incat sa smulga efectiv carnea de pe oasele tale si sa te lase gol, ca un schelet. Dar tu nu trebuie sa cazi, nu trebuie sa te abati uitandu-te cum altii merg pe cararea plina de flori.

Am intalnit cand eram mic o fata care mi-a aratat ca viata poate fi frumoasa dincolo de toate lucrurile care ne ingradesc si ne arunca in mirajul normalitatii. O fata muta ca o floare, cu buclele ca tine si ochisori verzi si misteriosi dar in care nu puteam citi nimic, atat de miscat eram de claritatea lor. Asa am fost fermecat de tine, fara sa stiu ca aveam nevoie de o speranta. Acum te vad aici… Ma doare nespus sa stiu ca te-au doborat astfel. Eu nu o sa ii las sa ma mai atinga. Am sa lovesc cu furie si am sa ii protejez pe cei pe care ii iubesc.

Si spunand acestea m-am ridicat fara sa fiu in stare sa ma uit spre ea. Am intors spatele si am plecat spre usa dar am auzit un glas stins, soptind cuvinte ca intr-un blestem.

- Ai sa pleci mereu cum faci si acum… Tu nu stii sa ai grija de cei pe care ii iubesti! Ai sa ii izgonesti asa cum ai facut cu mine cand ar fi trebuit sa ma aperi… Ai sa pleci cum pleci acum si nu te pot intelege… Nu mai am nevoie de tine! Te voi cauta dar vreau sa nu fii acolo. Stiu ce ma asteapta… Am ales asta inainte sa ma inveti tu ce sa fac… Du-te acum! Fugi de probleme in viata ta goala si perfecta. Fi tu acum fericit!

Imi spunea toate astea ca si cum si-ar fi pregatit indelung discursul, ca un prevestitor al destinului meu. Imi vorbea fara sa clipeasca atunci cand am indraznit sa imi arunc privirea peste umar. Aceeasi aura inghetata, aproape demonica in jurul ei... Zacea nemiscata cu mainile impreunate pe piept ca pentru inmormantare, si bratele inrosite si schimonosite de intepaturile acelor de droguri injectabile si acum de perfuzii. Fusese imbracata in acele camasi fara foma, care te plaseaza direct in conditia de om bolnav, fara scapare. Cu ochii atintiti in tavan, obrajii cu lacrimi inca neuscate si buzele crapate rostea un blestem nedeclarat care ma va urmari toata viata.

Si asa am facut, ca asa fusese deja decis, nu de mine, nu de ea, ci de ceva din interior mai puternic decat noi insine. Am plecat fara sa mai privesc inapoi, ca un las, lasand in spatele lui Sorin toate responsabilitatile, convins ca faceam alegerea cea buna lasand rufele murdare sa se spele in familie. Mi-am vazut de propriul orizont mai indepartat si mai incetosat decat al tuturor.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

Parerea ta conteaza