miercuri, 23 iunie 2010

Una dintre scenele de dragoste din roman

-“Nenlăcrimaţi în veci să-ţi fie ochii


In vara scăpărând fermecător?

În unduiri de cântece şi rochii

Să nu te-atingă umbra mea de dor!



O, de-ai simţi!Nu mai suport durerea,

Viaţa toată-mi eşti de-atâta timp;

Tu zilelor ce vin eşti mângâierea

Şi porţi al tinereţii mele nimb!



Să nu-l fi rechemat cu dor vreodată

Pe cel care-ţi cânta-n amurguri, blând,

Când eu şedeam pe umăru-ţi plecată

Şi te-ascultam smerită suspinând?



O, chinul celor duse nu te doară!

Dar vei simţi,o ştiu,din clipa-ntâi,

În orice rază a inimii,solară,

Chiar Domnul mi te-a dat ca să-mi rămâi.”





Theodor Storm





Am privit-o apoi cum zâmbea încântată şi mi-am dat seama că reuşise în sfârşit să iasă dintre graniţele monotonului. Dansul a început pe neaşteptate când un ţigan bătrân a început să scârţâie din vioară. Imediat ceilalţi au început să-i ţină isonul. Cântau la chitară, la viori prost acordate, acordeoane vechi, oale, linguri şi armonici generand o atmosferă de petrecere cum nu mai văzusem. O vedeam zburând parcă prin faţă mea şi simţeam apropierea ei printr-o atingere a şalului roşu pe care îl lăsă să cadă de pe umeri şi-l aruncă peste faţa mea râzând zgomotos. Eu nu zâmbeam. Stătam nemişcat şi în mine se purta un război al fericirii. De dupa coviltirele cenusii ne priveau ochi uluiti. Unii ramaneau contemplativi, altii se alaturau liotei. Fetitele stateau deoparte, cuminti. Una dintre ele avea un tricou albastru prea mic, si putin jerpelit pe care era desenata o pisica. Am observat imediat ca cea care imi daduse biletelul in mana avea aceeasi privire tristuta si inocenta ca cea din imprimeul scorojit de pe piept.

Împietrit de naturaleţea Adelei uitasem de noaptea ce se aşezase peste acele locuri şi tot ce vedeam era o ţigăncuşă care dansa pentru mine, un dans al sufletelor sfărâmate, ce avea să mă urmărească toată viaţa. Doamne cât de mult o iubeam! Şi când o vedeam mişcându-se sub privirile înmărmurite ale acelor oameni. Părul ei căpătase un luciu sângeriu şi flacările se jucau pe faţa ei deschizând un zâmbet din orice expresie. Buzele ei roşii, cărnoase le muşca şi mă chema cu degetul mişcând ameţitor rochia ce lucea în farmecul nopţii de rubin. Părea o umbra ce dansa şi se învârtea fără noima ademenindu-mă şi aprinzând în mine dorinţa de a o avea cât mai curând departe de acei ochi ce o râvneau ca pe un fruct oprit. Era a mea şi nu concepusem până atunci că poate fi dorită şi de alţii. Bătea din picior agitând în aer fusta şi-mi arunca ici colo câte o privire chemându-mă să vin lângă ea. Dar eu eram prea împietrit de naturaleţea aceea încât orice urmă de mimică era inutilă şi orice gest o profanare a momentului acela unic. Regăseam în ea furia, doinţa arzătoare de a fi cuprinsă în braţe de către cel care reprezenta garantul fericirii ei, durerea ei cea mai mare...

Fragment din vol. 1


Cineva batu in usa si Rebeca sari sa deschida. Era Miruna, cu un platou de prajituri si acelasi zambet colorat pe buze.
- Servus! Ce faci iubita?
- Citeam. Intra.
Miruna intra si oprindu-se in fata usii ii inmana platoul scuzandu-se ca trebuie sa se descalte. Apoi continua sa-si justifice vizita.
- Azi am terminat orele mai devreme si am trecut pe la tine sa iti impartasesc tentativele mele culinare. Am facut cornulete cu gem daca iti plac.
- Chiar ma bucur ca te vad. Imi plac. Te asteptam sa mai vii pe aici dar am crezut ca esti ocupata.
- Asta asa e dar mi-am facut timp. Stiam ca esti singura si ma gandeam sa bem un ceai impreuna.
- Mare dreptate ai! Il fac eu acum. Spuse Rebeca in timp ce arunca doua lemne in foc si inchise zgomotos clapa de la soba, pesemne dupa ce isi arsese degetele pe manerul fierbinte.
- Vezi ca frige. Hai ca te astept aici.
Miruna se aseza linistita in fotoliu si vazu pe masuta de lemn manuscrisul, insa nu se ridica sa puna mana pe el sau sa-l deschida. Rebeca isi asezase un semn dintr-o coperta de revista indoita. Dupa cateva minute veni cu ceaiul.
- Poftim. Uite putin zahar daca mai doresti. Eu am pus dar doar doua linguri pentru ca mie imi face rau tot ceea ce este foarte dulce. Nu stiu de ce.
- Aha. Ok. Multumesc. Am vazut ca ai inceput sa citesti.
- Da…raspunse Rebeca privind spre manuscrisul nemiscat din locul in care il lasase mai devreme.
- E bine? Iti place.
- Da. E dragut felul in care pune el problema. Parca ar scrie un baiat de 17 ani nu un barbat trecut prin viata.
- Eduard va ramane un copil visator… Nu contesta nimeni asta.
- Da. Asa e.
Si gandul ii zbura repede in alta parte iar ochii i se pierdura din nou in gol.
- Tocmai imi pregatisem ce vroiam sa te intreb dar am uitat tot cand te-am vazut. Sparse Miruna linistea de cateva secunde care se asternuse intre cele doua.
- Spune draga mea.
- Numai sa nu iti faca rau…
- Nu cred. Nu as avea nimic. Pot vorbi acum linistita despre tot ce s-a intamplat.
- Eu, in mare parte stiu povestea… Ce nu stiu este ce s-a petrecut dupa ce Sorin a aflat ca tu te drogai si faceai ce te obliga Tudor ala.
- E dificil. A fost un soc pentru el sa afle ce am facut. Si cu toate astea m-a iertat. Daca nu era devotamentul lui poate as fi fost moarta azi sau…sau mai rau.
Miruna privea acum cu mai mare atentie, sufland usor in ceasca de ceai. Rebeca nu putea vorbi decat cu privirea orientata spre nicaieri. Parea ca vede dincolo de zidurile casei in timp ce povestea.
- Dupa ce Eduard a descoperit ca ceea ce faceam era impotriva vointei mele si ca primeam droguri in schimbul unei nopti cu prietenii sefului meu, s-a implicat. A reusit sa ma scoata din mainile lor exact cand vroiau sa ma duca departe de tara, cine stie unde. Nu mai constientizam nimic. Imi pierdusem capul, la fel cu multe fete care peste noapte devenisera niste drogate. Sorin a fost ranit cel mai grav. Nu a putut sa se mai concentreze asupra altui lucru decat sanatatea mea. Am avut si cateva tentative de sinucidere, vroiam sa ma arunc de la etaj numai sa pot fugi sa imi cumpar o doza. Noaptea nu puteam dormi, cand inchideam ochii vedeam acul strapungandu-mi pielea, inima imi batea de doua ori mai repede, sangele pulsa alungandu-mi somnul si pompa adrenalina in vene. Aveam puteri cum nu credeam ca poate avea un om. As fi fost in stare sa smulg usa, sa zgarii cu unghiile peretii ca sa pot scapa din camera aceea. Doua saptamani am stat in casa. Doua saptamani in care incepusem sa vad in ceata, sa nu beau nici macar apa, iar de mancare nici nu se putea pune problema. Intr-o dimineata, mi-a facut cumnata mea un castronas de orez cu lapte. Parca il vad. Alb, dulce, cu miros de lapte proaspat. Doua linguri am putut manca iar in urmatoarele minute am vomitat tot. Corpul nu ma mai asculta.
Atunci, desfigurata cum eram, cu parul smuls in timpul crizelor, Sorin m-a dus la un centru de recuperare. A fost ca la sanatoriu iar eu ma simteam exact ca o condamnata.
Aproape ca ma bateau daca nu incetam sa plang si asistentele tipau la mine ca la un caine. Si imi aduc aminte ca intr-una din zile cand m-au scos la aer, una dintre ele, mai tanara, m-a facut “drogata infecta”. Spunea ca ii este imposibil sa creada ca un om poate sa se degradeze in asememenea hal doar dorindu-si ceva material. De parca ar fi vorbit despre bomboane….Nici macar nu am ridicat privirea sa o vad. Mi-era atat de rusine.

Ochii Mirunei se umplusera de lacrimi la auzul dramei la care fusese supusa fata. Era ceva inimaginabil sa te lupti astfel cu propriul corp. Ce poate fi mai rau decat raul pe care tu ti-l faci singur?

- Acela a fost momentul in care mi-am regasit puterea de a ma abtine. Cine spune ca centrele de acest gen te pot ajuta este fals. Singurul care te poate ajuta esti tu, caci in nebunia aceea trebuie sa iti gasesti puterea si speranta. Nu multi reusesc sa faca asta. Eu am reusit si ii multumesc lui Dumnezeu ca ma pot bucura de soare, de lumina, de florile verii, pana si de frunzele astea moarte care cad acum afara. Ma bucur de mai multe lucruri, nu numai de moartea din varful unui ac cu gust de uitare.

Discutia dintre cele doua prietene ajunse la final cand seara incepuse sa coboare din nou. Dupa o pauza bine meritata, Rebeca se intoarse in fata masutei din lemn de nuc, isi asigura caldura cu inca doua lemne bagate in foc, ca sa tina si cu patura pusa pe genunchi, alaturi de o cana de ceai si cornuletele Mirunei, se apuca din nou de citit.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"

Parerea ta conteaza