In vara scăpărând fermecător?
În unduiri de cântece şi rochii
Să nu te-atingă umbra mea de dor!
O, de-ai simţi!Nu mai suport durerea,
Viaţa toată-mi eşti de-atâta timp;
Tu zilelor ce vin eşti mângâierea
Şi porţi al tinereţii mele nimb!
Să nu-l fi rechemat cu dor vreodată
Pe cel care-ţi cânta-n amurguri, blând,
Când eu şedeam pe umăru-ţi plecată
Şi te-ascultam smerită suspinând?
O, chinul celor duse nu te doară!
Dar vei simţi,o ştiu,din clipa-ntâi,
În orice rază a inimii,solară,
Chiar Domnul mi te-a dat ca să-mi rămâi.”
Theodor Storm
Am privit-o apoi cum zâmbea încântată şi mi-am dat seama că reuşise în sfârşit să iasă dintre graniţele monotonului. Dansul a început pe neaşteptate când un ţigan bătrân a început să scârţâie din vioară. Imediat ceilalţi au început să-i ţină isonul. Cântau la chitară, la viori prost acordate, acordeoane vechi, oale, linguri şi armonici generand o atmosferă de petrecere cum nu mai văzusem. O vedeam zburând parcă prin faţă mea şi simţeam apropierea ei printr-o atingere a şalului roşu pe care îl lăsă să cadă de pe umeri şi-l aruncă peste faţa mea râzând zgomotos. Eu nu zâmbeam. Stătam nemişcat şi în mine se purta un război al fericirii. De dupa coviltirele cenusii ne priveau ochi uluiti. Unii ramaneau contemplativi, altii se alaturau liotei. Fetitele stateau deoparte, cuminti. Una dintre ele avea un tricou albastru prea mic, si putin jerpelit pe care era desenata o pisica. Am observat imediat ca cea care imi daduse biletelul in mana avea aceeasi privire tristuta si inocenta ca cea din imprimeul scorojit de pe piept.
Împietrit de naturaleţea Adelei uitasem de noaptea ce se aşezase peste acele locuri şi tot ce vedeam era o ţigăncuşă care dansa pentru mine, un dans al sufletelor sfărâmate, ce avea să mă urmărească toată viaţa. Doamne cât de mult o iubeam! Şi când o vedeam mişcându-se sub privirile înmărmurite ale acelor oameni. Părul ei căpătase un luciu sângeriu şi flacările se jucau pe faţa ei deschizând un zâmbet din orice expresie. Buzele ei roşii, cărnoase le muşca şi mă chema cu degetul mişcând ameţitor rochia ce lucea în farmecul nopţii de rubin. Părea o umbra ce dansa şi se învârtea fără noima ademenindu-mă şi aprinzând în mine dorinţa de a o avea cât mai curând departe de acei ochi ce o râvneau ca pe un fruct oprit. Era a mea şi nu concepusem până atunci că poate fi dorită şi de alţii. Bătea din picior agitând în aer fusta şi-mi arunca ici colo câte o privire chemându-mă să vin lângă ea. Dar eu eram prea împietrit de naturaleţea aceea încât orice urmă de mimică era inutilă şi orice gest o profanare a momentului acela unic. Regăseam în ea furia, doinţa arzătoare de a fi cuprinsă în braţe de către cel care reprezenta garantul fericirii ei, durerea ei cea mai mare...
