“ Iata-ma asteptand. Ma uit la ceas si ma gandesc deja de doua zile la acest manuscris. Daca l-as putea numi roman as putea fi fericit, poate as indrazni sa ma numesc scriitor. Dar nu pot. Mai am putin timp ramas cu mine insumi… Oare ce m-a apucat? De ce sa scriu? Pentru cine?
Decizia de a scrie un roman in care sa incerc sa explic celor dragi cine sunt a venit dupa multe experiente care au lasat urme adanci in sufletul meu. Ea a aparut insa timpuriu, cand nici nu visam sa ajung unde sunt astazi. Eram doar un adolescent care se indragostea usor, care visa mergand pe drum si care se pierdea in toate visele pe care le avea cu ochii deschisi.
In clasa a 10-a a fost ultima mea vacanta cu bunicii! Mergeam nu departe de casa, intr-un tinut de basm situat intre Nehoiu si Siriu, in locurile in care raul Buzau capata sclipiri de basm iar eu imi scaldam picioarele in cele mai curate si mai line ape de munte pe care le intalnesti in Carpatii de Curbura. De la Siriu la Nehoiu drumul e asemeni apei, uneori drept, alteori intortocheat in curbe care urmaresc cotiturile Buzaului printre dealuri. Intre sate se intind zone goale, fara tipenie de om sau de case. Dupa ce treci de Piatra Inselatii, nu departe de lacul izolat intre stanci indraznete, poti vedea deschizatura in care orasul meu se aseaza timid intre muntii ca niste balauri cu pieile transformate prin voia unei puteri nemarginite in paduri dese si vesnic verzi. In satul bunicilor, cocotat pe unul dintre acele coaste ma aflu si acum cand scriu aceste randuri si incerc sa simt cat mai am timp aerul atat de iubit de sufletul meu.
Imi imaginam cateodata codrii in care altadata misunau haiduci calarind murgii pe jumatate salbatici al caror nechezat zbarlea cocoasa dealurilor si infiora mersul treacatorilor cinstiti care se duceau adesea spre targurile Brasovene. Acolo, intre muntii si padurile mirifice, sta ingropata inca in praf de vise cea mai frumoasa parte a copilariei mele .
In satul cu nume ciudat si oameni liberi ma ducea tatal meu sa imi petrec vacantele. In vremurile cele vechi, povesteau batranii ca se oprisera ciobanii care treceau cu oile prin tinuturile lor spre a ajunge tocmai in Muntii Moldovei. Fermecati de frumusetea fetelor pe care le-au gasit pe drum, multi au descalecat aici ridicand sate mici si rasfirate pe panta muntilor. Astfel, satul acela se nascuse din dragoste. Ascultam fermecat, fara sa stiu ca patima asta a stramosilor mei avea sa ma atinga si pe mine cand aveam sa mai cresc.
Cu ocazia tuturor sarbatorilor mari eram prezent in casa batranilor unde eram rasfatat de toate rudele, mai ales in vacantele de vara, cand imi varam in ghiozdanelul cu haine si coroana ofilita de premiant ca sa ma falesc cu ea in fata lor. Fratele bunicului era singur, ramasese vaduv si traia in aceasi curte larga si plina de viata intr-o camera separata de restul casei. Fusese veteran de razboi, si a fost singurul dintre fratii cei mari care s-a intors viu de pe front. Era atat de nostim cand se punea in mintea copiilor si il vedeai cantand si invatandu-ne jocuri care mai de care mai fermecatoare si mai greu de regasit oriunde in lumea de astazi. Cat era ziua de lunga, bateam ulitele in lung si in lat. Mos Ionica mai era, pe langa amfitrionul jocurilor noastre, si pastratorul traditiilor. Ne amagea seara la foc cu jaratec, pe cand prajeam porumbi sau cartofi impreuna cu toti nepotii si copii din vecini, cu istorioare vechi. Pe cat era de cocosat si de infundat, pe atat era de jucaus si iubitor de cuvantari. Ziua, cand nu muncea fortat de mosnegii mei, cutreiera satul cu vioara lui veche la subsuara, slobod si lenes ca un imparat. Ne mintea mandru ca o are din mosi stramosi si ca ii cantase insusi regelui Mihai de care vorbea cu lacrimi in ochi. Noi il sorbeam din priviri si ascultam neclintiti ciugulind pana la ultima farama boabele dulci si aurii de pe cocenii fierbinti. Purta pe cap o palarie batraneasca, tocita si prafuita, pe care si-o aseza tacticos pe-o ureche cand incepea sa povesteasca si sa duca mana la frunte articuland cuvintele intr-un mod unic, pasional. Vioara o primise in dar de la un precupet ungur cu care petrecuse trei zile si trei nopti la Odobesti cu vin rosu parfumat si tataroaice. Pe fundalul scartaielilor ei prost acordate el anunta seara noutatile de peste zi, in special pe cele amoroase. Era o traditie proprie, inventata de el insusi in tinerete.
