“ Iata-ma asteptand. Ma uit la ceas si ma gandesc deja de doua zile la acest manuscris. Daca l-as putea numi roman as putea fi fericit, poate as indrazni sa ma numesc scriitor. Dar nu pot. Mai am putin timp ramas cu mine insumi… Oare ce m-a apucat? De ce sa scriu? Pentru cine?
Decizia de a scrie un roman in care sa incerc sa explic celor dragi cine sunt a venit dupa multe experiente care au lasat urme adanci in sufletul meu. Ea a aparut insa timpuriu, cand nici nu visam sa ajung unde sunt astazi. Eram doar un adolescent care se indragostea usor, care visa mergand pe drum si care se pierdea in toate visele pe care le avea cu ochii deschisi.
In clasa a 10-a a fost ultima mea vacanta cu bunicii! Mergeam nu departe de casa, intr-un tinut de basm situat intre Nehoiu si Siriu, in locurile in care raul Buzau capata sclipiri de basm iar eu imi scaldam picioarele in cele mai curate si mai line ape de munte pe care le intalnesti in Carpatii de Curbura. De la Siriu la Nehoiu drumul e asemeni apei, uneori drept, alteori intortocheat in curbe care urmaresc cotiturile Buzaului printre dealuri. Intre sate se intind zone goale, fara tipenie de om sau de case. Dupa ce treci de Piatra Inselatii, nu departe de lacul izolat intre stanci indraznete, poti vedea deschizatura in care orasul meu se aseaza timid intre muntii ca niste balauri cu pieile transformate prin voia unei puteri nemarginite in paduri dese si vesnic verzi. In satul bunicilor, cocotat pe unul dintre acele coaste ma aflu si acum cand scriu aceste randuri si incerc sa simt cat mai am timp aerul atat de iubit de sufletul meu.
Imi imaginam cateodata codrii in care altadata misunau haiduci calarind murgii pe jumatate salbatici al caror nechezat zbarlea cocoasa dealurilor si infiora mersul treacatorilor cinstiti care se duceau adesea spre targurile Brasovene. Acolo, intre muntii si padurile mirifice, sta ingropata inca in praf de vise cea mai frumoasa parte a copilariei mele .
In satul cu nume ciudat si oameni liberi ma ducea tatal meu sa imi petrec vacantele. In vremurile cele vechi, povesteau batranii ca se oprisera ciobanii care treceau cu oile prin tinuturile lor spre a ajunge tocmai in Muntii Moldovei. Fermecati de frumusetea fetelor pe care le-au gasit pe drum, multi au descalecat aici ridicand sate mici si rasfirate pe panta muntilor. Astfel, satul acela se nascuse din dragoste. Ascultam fermecat, fara sa stiu ca patima asta a stramosilor mei avea sa ma atinga si pe mine cand aveam sa mai cresc.
Cu ocazia tuturor sarbatorilor mari eram prezent in casa batranilor unde eram rasfatat de toate rudele, mai ales in vacantele de vara, cand imi varam in ghiozdanelul cu haine si coroana ofilita de premiant ca sa ma falesc cu ea in fata lor. Fratele bunicului era singur, ramasese vaduv si traia in aceasi curte larga si plina de viata intr-o camera separata de restul casei. Fusese veteran de razboi, si a fost singurul dintre fratii cei mari care s-a intors viu de pe front. Era atat de nostim cand se punea in mintea copiilor si il vedeai cantand si invatandu-ne jocuri care mai de care mai fermecatoare si mai greu de regasit oriunde in lumea de astazi. Cat era ziua de lunga, bateam ulitele in lung si in lat. Mos Ionica mai era, pe langa amfitrionul jocurilor noastre, si pastratorul traditiilor. Ne amagea seara la foc cu jaratec, pe cand prajeam porumbi sau cartofi impreuna cu toti nepotii si copii din vecini, cu istorioare vechi. Pe cat era de cocosat si de infundat, pe atat era de jucaus si iubitor de cuvantari. Ziua, cand nu muncea fortat de mosnegii mei, cutreiera satul cu vioara lui veche la subsuara, slobod si lenes ca un imparat. Ne mintea mandru ca o are din mosi stramosi si ca ii cantase insusi regelui Mihai de care vorbea cu lacrimi in ochi. Noi il sorbeam din priviri si ascultam neclintiti ciugulind pana la ultima farama boabele dulci si aurii de pe cocenii fierbinti. Purta pe cap o palarie batraneasca, tocita si prafuita, pe care si-o aseza tacticos pe-o ureche cand incepea sa povesteasca si sa duca mana la frunte articuland cuvintele intr-un mod unic, pasional. Vioara o primise in dar de la un precupet ungur cu care petrecuse trei zile si trei nopti la Odobesti cu vin rosu parfumat si tataroaice. Pe fundalul scartaielilor ei prost acordate el anunta seara noutatile de peste zi, in special pe cele amoroase. Era o traditie proprie, inventata de el insusi in tinerete.
- Lumee, lumeee! Incepea mos Ionica cand ii vedea pe tineri rosind. Noi copii ne adunam repede in jurul lui sa ascultam mai bine. Aseara la lasatul soarelui Mihai a lu’ Cracanel a pupat iara pe gura un strigoi si-o fata buna!
Si vioara iar incepea sa cante spre amuzamentul nostru, al celor care stiam pe cine avea draga la inima Mihai, varul meu mai mare. Insa darul cel mai mare al lui nea’ Ionica era acela de a prezice viitoarele relatii ce infloreau intre cei de varsta insuratorii.
- Ia zi ma Ionica, pe care o chiteste la inima Gheorghita al meu de stătu așa suparat la coasă toata ziua ? Îl intreba cate-o femeie pe batran. Si imediat raspunsurile lui sublinice incepeau sa acompanieze arcusul lasandu-ne uimti si intrebandu-ne cum de nu ne-am dat singuri seama pana acum.
Toate jocurile acelea senine si dulci aveau sa fie intrerupte intr-o seara. In multimea de copii cu care ma jucam era si o fetiscana tacuta, cu bucle blonde, creata, slaba, cu ochii albastrii si manutele albe. Era imbracata in rochite croite frumos, mai mereu noi si ingrijite. Statea intr-un colt cu alte fete si radea sec cateodata de nimeni nu intelegea de ce. Si atunci, gasindu-ma cu privirea spre ea, Mos Ionica m-a tintuit cu degetul lui inconvoiat si mi-a vorbit cu glas proorocesc.
- Mai copile mai, nu te mai feri de mine atat ca te-am dibuit eu si pe tine. Tu te-oi mai intalni cu copila asta ca un pui de gaina peste cativa ani si atunci tare mi-o fi mila de inima ta ca tot te vad razand cu pofta de dragostile astorlalti!
Nimic nu mi-a mai prezis Mos Ionica de atunci iar eu am ramas cautand ochii mari si rotunzi ai fetitei care se juca nepasatoare in colbul din fata portii.
In ultima mea vacanta de copil am putut visa in voie. Bunicii erau extraordinari. Ma adorau si faceam ce doream toata ziua. Era o placere sa ma plimb prin sat chiar daca nu ma mai jucam cu copii atat de mult cum o faceam altadata. Eram toata ziua plecat in plimbarile mele, cu un caiet in buzunarul din spate al pantalonilor. Ma intorceam spre seara acasa incaltat in papucii de cauciuc cu degetele prafuite si murdare dupa ce strabateam atatea carari cautand neincetat surse de inspiratie. Cateva lucruri mi-au ramas in minte de atunci si pana astazi.
Intr-una din zile, soarele îmi lumina calea îmbiindu-mă să privesc natura cum străluceşte şi vibrează de emoţie. Păsările agitate, îmbătate de mireasma florilor proaspte zburau si cantau sub un cer senin cum numai acolo vazusem in toata copilaria mea. Mergeam încet, cu gândul departe, la acea lumină caldă care mă binecuvânta. Am deschis poarta şi am intrat gânditor în curtea plină de viaţă unde toate parcă inspirau pace. Imi parea rau ca trebuia sa parasesc asa de curand casa bunicilor pentru a ma intoarce in orasul meu cu blocuri mici si doar doua turnuri de 10 etaje pe care oamenii le urau in tacere pentru ca erau atat de nepitoresti.
Doi pisoi se jucau în grădiniţă şi cum am apărut s-au si ascuns speriaţi printre flori. Mă priveau apoi de sub un cerceluş şi am decis să nu-i mai sperii. Bunica noastră abia venise de la biserică insotita de copilaşii care alergau cu flori de cireş în mână râzând şi chicotind ca şi cum n-aş fi fost acolo, cu feţele bucuroase şi zulufii în blândă adiere. S-au oprit în faţa mea amândoi, nepoţica şi nepoţelul meu şi m-au privit o clipă ca pe un om care a fost martorul unei minuni, o fiinţă renăscută, astfel m-am simţit oglindit în acei ochi mari şi naivi.
Grădina de flori îmi părea acum mică şi încărcată cu o mulţime de nuanţe. Simţeam în nări puternice miresme de zambile şi de liliac cum mă chemau să ies din starea aceea de visare şi să alerg în natura care îmi striga neincetat numele. Am lăsat tot ce aveam de făcut şi am fugit pe deal, printre pomii înfloriţi alergând şi rupând crengi incărcate ca un nebun. Bătea uşor vântul şi m-am oprit să văd ninsoarea de petale care începea la fiecare adiere mai puternică. Fântâna din deal dormea linştită la umbra salciei triste care plângea deasupra apei iar cumpăna nemişcată părea a fi un străjer care-şi păzeşte stăpâna cu devotament. Am coborât o clipă privirea în iarbă si când am pornit iar împins de pofta de a bea o gură de apă rece şi curată m-am oprit deznădăjduit, ca în faţa unei năluci.
O siluetă albă mă privea şi îmi zâmbea ţinându-se cu o mână de găleata plină. Nu i-am desluşit chipul decât atunci când mă mai despărţeau zece paşi de acea fetiscana dragalasa ca parul auriu si rochita alba. Nu am spus nici un cuvânt şi doar am ajutat-o să ia găleata. M-a lăsat apoi să beau o gură de apă şi m-a privit pentru o secundă aşa cum o făcuseră şi copilaşii, ca pe o minune. Mă întrebam ce e în neregulă cu chipul meu de toată lumea ma fixează şi mă analizează cu suspiciune. Am râs şi eu neîndemânatic şi i-am vazut ochii veseli în care tot cerul se vedea mai aproape de mine decât aş fi crezut vreodată. Gândeam că dacă acesta este un vis, atunci ce rost ar mai avea să mă mai trezesc? N-am ştiut de ce nu mi-a răspuns la salut şi de ce mă fixa aşa, cu căldura unei rude. Avea gropiţe în obraji şi mâna mică cu care strângea o margaretă trăda emoţie şi nerăbdare. Eram cuprins de nevoia de a-i sorbi de pe buze un cuvânt. Am stat lângă ea în iarbă şi n-am mai incercat să îi vorbesc decât atunci când mi-a zâmbit din nou.
- Esti de pe aici?
- ... niciun raspuns. Am incercat a doua oara dar cu mai multa stapanire de sine:
Am rămas uimit de îndrăzneala cu care mă ignora. N-a făcut decât un singur lucru. A dus degetul la gură ca şi cum mi-ar fi cerut să tac. Mi s-a părut din nou straniu acest gest dar i-am respectat dorinţa şi am încetat să îi mai pun întrebări crezând că o stânjenesc in vreun fel. Mă simţeam ciudat să stau şi să privesc în depărtare alături de o persoană pe care credeam nu o cunosteam. Mai ales daca era o fiica de taran frumoasa si sfioasa care trezea in mine o curiozitate placuta. Deşi ar fi fost normal să mă ridic şi să plec, era ceva ce mă lega, poate acea frumuseţe curată, cum nu mai vazusem nici măcar în visele mele. Cântecele păsărelelor răsunau în aer şi împrăştiau doar bucuria frumoasei zile de mai. Am văzut-o închizând ochii şi strângând din pumni, ca atunci când ar fi vrut să trăiască acel moment cu întregul ei corp. Era o plăcere pe care o simţeai în întreaga ta fiinţă atunci când auzeai trilurile lor, dar sa le asculti cu inima, nu doar sa le receptezi. M-am lăsat culcat în iarbă şi ea a făcut acelaşi lucru aşezânu-şi rochia imaculata peste genunchi pentru a-şi acoperii picioarele neatinse de soare. Era duminică şi toată lumea din sat purta haine de sărbătoare.
-“ Tocmai ce s-a întors de la biserică!”mi-am zis eu văzând veşmintele ei foarte curate pentru o zi de lucru normală.
Cădeau petalele de margaretă pe bustul ei şi atunci când rămase ultima îmi arătă floarea mutilată de degetele acelea mici şi chinuite de trudă. Mişcă din cap bucuroasă şi mă lăsă pe mine să rup ultima petală a florii. Dar eu o pusei departe, între celelalte din buchetul ei. Această copilă popsită la fântână cu mâinile ei harnice, cu carnea intarita de munca pământului era neasemuit de frumoasă şi avea faţa curată, fara pata, iar albul veşmintelor ei ii conferea un aer de printesa. Mă simţeam lângă ea ca şi cum aş cunoaşte-o de-o viaţă. Frumuseţea ei naturală trezea în mine un fior care îmi zdruncina sufletul făcându-mă să uit de cuvinte. Am aşteptat să-mi spună o vorbă dar am văzut că mă ignora în continuare, de parcă aş fi vorbit cu o fantomă. Se citea pe faţa ei o satisfacţie nemărginită şi parcă înghiţea întreaga privelişte în albastrul ochilor ei de zână. Eu nu eram decât un străin care nu făcea parte din universul plin de viaţă şi culoare al muntelui. Se potrivea în acel spaţiu arhaic, în care toate tindeau spre veşnicie. Cunoscusem o lume a satului curată, la fel ca florile care creşteau hrănindu-se cu seva acelui paradis al primăverii. Rupse trei narcise şi mi le întinse ca să completez buchetul. I-am simţit atingerea degetelor urmata de o vibratie care ma strabatu. Ochii ni se oprira unul asupra celuilalt. Buricele degetelor ei erau aspre, ca ale tuturor taranilor care lucreaza pamantul zi de zi.
Dupa ce ne-am studiat cateva secunde mi-am luat rămas bun si am plecat pe drumul meu. Am privit de două ori în urmă la fata care nici măcar nu-mi spusese la revedere şi am surprins-o urmărindu-mă de lângă fântână cum plec în lumină, departe.
Mirosind iar florile şi am redescoperit acea mireasmă fermecătoare. Nu dispăruse. Niciodată aroma narciselor nu-mi păru mai deosebită. Pentru prima dată am visat cu ochii deschişi. Mi-am imaginat-o râzând şi alergând printre copacii înfloriţi care-şi scuturau fluturii în părul ei blond cu bucle jucăuşe. Apoi am căutat cu privirea acea siluetă albă dar nu am mai găsit decât fântâna cu a ei cumpănă împietrită. Mă pierdusem în ochii fetei şi căutam să mă regăsesc aşa că am început să alerg iar spre casă strângând florile în pumn. Imi părea că o vedeam acum în fiecare ploaie de petale căzută sau o surprindeam privindu-mă de după fiecare copac şi nu ştiam de ce nu o puteam găsi. Eram eu acolo ascuns în privirea ei şi dacă aş fi putut-o afla i-aş fi strigat să-mi dea sufletul înapoi…. Am ajuns la drum după ce am scurtat calea prin iarba proaspătă şi m-am întâlnit cu Mos Ionica cu vioara dupa el. Mă văzuse impreuna cu fata făra nume la fântână şi oprindu-se în dreptul meu îmi făcu semn să mă apropii.
-Sărăcuţa de ea…. Ce făcea acolo?
-Fata aceea? Nici nu a vorbit cu mine…. Poate că i-a fost ruşine.
Bătrânul mă privi compătimitor şi lăsând găleţile jos îmi spuse încet, să nu poată fi auzit decât de mine:
- Ehee… Biata de Ana, nici nu aude, nici nu vorbeşte. E mută ca o floare şi doar e o mandrete de fata. Ai văzut si tu acuma…. Păcat!
- Mare păcat de ea. Bietul popă o fată a avut şi el…. Ce blestem mai mare decat asta poti sa ai daca esti parinte? Dar o stii de cand erai cat bulzul! Continua el explicatiile in timp ce se indeparta pe drum
Atunci am înţeles totul şi m-am simţit vinovat. Ceea ce vedea era pentru ea mult mai important decât orice sunet, pentru că trăia într-o lume a imaginilor în care eram şi eu închis. Simtea muzica din razele solare pipaind florile pomilor duse de vant in cercuri. De aceea m-am simţit ca un profanator pentru că m-am chinuit inutil să umplu tăcerea curată cu nişte cuvinte seci, fără esenţă. Era poate zadarnic pentru mine acum să încerc să repar momentul. Imi aminteam glumele nevinovate ale copiilor de cand ne jucam impreuna in jurul focului de seara al vestitorului din sat. Oricum, chiar dacă ar fi apărut în faţa mea atunci nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac. Era atât de frumoasă şi de fericită…. M-am oprit din mers şi căutând între florile pe care mi le dăruise am găsit margareta ale cărei petale le rupsese ea una câte una. Ceea ce aveam eu mână nu mai semăna cu o floare. Celelate aveau coroane de petale colorate şi împrăştiau un miros îmbătător, numai biata margaretă mutilată se culcase în palma mea cu tulpina ei aspră şi cu o singură petală albă atârnând uşor. Am înţeles atunci cât de mult semănau cele două, floarea aceea şi Ana. Narcisele semănau cu narcisele, zambilele cu zambilele, numai una care odată se hrănise din acelaşi pământ şi care din voia Domnului îşi pierduse frumuseţea devenise unică. Lăsând ultima petală să cadă la picioarele mele şoptii printre buze:
-… mută ca o floare! şi ecoul cuvintelor mele se difuză în întreg trupul la fel ca fiorul pe care il simtisem cand ma atinsese cu degetele ei muncite.
Episodul intalnirii mele cu fata popii nu imi dadea pace. In acea noapte nu am inchis un ochi, dupa ce toata ziua ii intrebasem pe toti despre ea. Mi-o aminteam de la biserica, de cand aveam vreo cinci sau sase anisori. O aducea mama ei acolo ca sa auda ce? Se spune ca vii in Biserica sa asculti cuvantul Domnului. Ea ce asculta? Era mica si cuminte si privea intotdeauna pe pereti. Invatase despre Dumnezeu din picturile Bisericii. Le admira cu asa o pasiune incat o vedeai cu ochisorii ei sorbind orice urma de divinitate din acel loc in care eu, un copil obraznic ma plictiseam grav. Pentru ea era placut. Eu fugeam afara, dispaream sa ma joc cu ceilalti copii prin curte si deseori eram chelfanit si mustruluit in fata tuturor femeilor care exclamau ca sunt obraznic.
Mi se parea ca o vad in fiecare loc in care ma plimbam. Dar nu era nicaieri. Ma gandeam ca intalnirile din amurg cu mosul Ionica nu mai erau modalitatea ei favorita de a-si petrece timpul liber. Am asteptat-o o zi intreaga la fantana si tocmai cand ma pregateam sa plec dezamagit spre casa, am vazut-o venind. Am ramas impietrit si mi-am ascuns caietul la spate. Zambea, era fericita si tocmai se opri in fata mea. Purta o rochie de vara albastra si era incaltata in niste opincute care ii faceau picioarele sa para foarte mici. Avea o infatisare dragalasa cu parul cret desprins, cu ochii zglobii si mainile fara pic de bronz fluturand in aer la vederea mea. Nu avea nicio galeata cu ea, asadar nu venise pentru apa. Spre surprinderea mea ma lua de mana si imi facu semn sa o urmez. Nu stiam ce are de gand sa faca dar imi placea cum radea, adoram sa ii simt mana calda agatata de mana mea. O sorbeam admirand-o pentru ca frumusetea ei ma facea sa inghit in sec de emotie.
De ce sa ii plangi de mila acestei zane? Ea era mai bogata decat noi toti. Era fericita copila caci vorbea cu frunzele pomilor, cu animalele, cu florile, o limba pe care numai ea o putea intelege. Ducandu-ma in padure ma tranti in iarba razand si fara sa spuna nimic se lungi cuminte langa mine. Mainile noastre erau inca stranse. Ii vedeam pieptul coborand si urcand in ritmul respiratiei. Buclele blonde si inelate… buzele rosii… toate ma poftira sa ma ridic intr-un cot si sa o sarut. Intai mi-a atins buzele. Apoi le-a deschis usor… mi-a atins cu varful limbii buza de sus apoi iar o prinse cu dintii ei albi pe cea de jos. Ne intelegeam din priviri care tradau curiozitate si surpriza cu fiecare gest ce se succeda unei sarutari sau unei atingeri. Imi lua mana pe care o aveam sprijinita pe mijlocul ei si ferindu-si singura bretelele rochiei dezgoli un san vioi, cu sfarcuri mici, de culoarea buzelor ei muscate cu pofta. Apoi si pe celalalt. Imi lua palma si si-o aseza finut pe pielea calda ce-mi dadea fiori reci la intervale de cateva secunde. Ramas fara nicio reactie, am culcat si eu capul in iarba, intorcandu-ma spre ea. Degetele mele incepura sa framante carnea calda de-o culoare bolnavicioasa. Soarele apunea printre crengile copacilor. In vale satul incepuse sa taca. M-am plimbat astfel de la un san la altul iar ea ramasese cu ochii inchisi, tresarind din cand in cand cu cate un oftat scurt. Inspira si expira lung. Era prima data cand atinsesem o fata caci eram doar niste copii. Incepusem sa ii ridic rochia putin cate putin observand daca deschide ochii. Mi-am culcat capul pe pieptul ei, chiar intre sanii mici, pe pielea fina. Obraznica, mana patrundea sub rochia ei acompaniata de inghititurile in sec. O atingeam iar ea nu spunea nimic. Gandeam ca ii place sa o ating intre picioare. Complota cu lipsa mea de decenta profitand de handicapul ei si parea ca ii placea sa ma lase sa ii explorez intimitatea cu intentia de a-mi transmite si mie freamatul dorintelor interzise dar inca naive.
Ce sarea in ochi la Ana era uluitoarea nonsalanta cu care traia fara griji. Nu semana deloc a tarancuta cu rochiile ei pline de dantela, ca o “ odrasla de boier din vremurile cele bune”. Aflasem ca atunci cand nu eram cu ea ingrijea cu drag o gradinita de flori pe care le iubea cum iubeau altii un catelus sau un mielut zburdalnic. Le rupea buruienile, sadea noi plantute pe care le uda zilnic pana se prindeau si deveneau flori colorate si inmiresmate. Asta explica mainile ei pe care pamantul reusise sa lase cateva zgarieturi si pielite zdrelite in jurul unghiilor usor innegrite in varf. Tot timpul liber l-am petrecut cu ea. Am fost nedespartiti. Un vis curat care ma fermecase. Ne azvarleam in ape flamanzi de racoare si de dragoste. Goi, sub luna ne jucam cu degetele si picaturile de apa neuscate de pe piele. Gaseam cate un astfel de margaritar pe care il striveam cu degetul aratator si il prelingeam de orinde il gaseam pana inconjuram cu el sfarcul indraznet care se incretea pe unde trecea dara sclipitoare in lumina lunii. Imi parea, cand o vedeam langa mine ca timpul a inghetat si ca nu trebuie sa mai plec de acolo niciodata. Peste toti si toate plutea iubirea aceea a noastra, nespusa si iute ca un vis de mai care ne incercuise sufletul ca spiralele din atingerile noastre.
Pe urma venea randul noptilor. Niste nopti scurte pe care le umpleam cu dragoste curata. Ea fugea de acasa si eu ma strecuram tiptil, pe varful picioarelor, ieseam pe poarta cu incaltarile in mana si fugeam spre locul dinainte stabilit, uneori uitand sa ma incalt, cu inima cat un purice ca puerila aventura nocturna sa nu fie desconspirata de vreun membru al familei. Stapani ai lumii de dupa apusul soarelui, ne intindeam goi pe pajisti si culcam iarba care tremura sub noi.
Intr-una dintre seri, cand am plecat mai devreme de la focul mosului povestitor pe motiv ca m-a rugat parintele s-o duc acasa mai devreme pe Ana, ne-am ascuns in alta gradina mai aproape, dar sub aripa intunericului primavaratic, ca nimeni sa nu ne vada sau sa ne simta. Nu pot uita nici acum sunetul viorii lui Nea Ionica care incepu ca prin vis sa vesteasca noutatile lui amoroase:
- “ Luna plina balaioara, /Ai venit la noi la tara si-ai furat o Anisoara! Du-te, du-te si te-oi duce unde dragostea-i mai dulce / Unde frunza nu paleste si alesul ti-l iubeste… Anisoara Anisoara…” si odata cu minutele care se scurgeau si racoarea care cobora peste noi buzele Anei ma luau departe, unde nu mai auzeam cuvintele. Ramanea doar senzatia pielii ei calde, a trupului marunt de fecioara pogorata peste mine din strafundurile imaginatiei mele , cu sanii presandu-se de pieptul meu si parul usor atingandu-mi obrazul. Maini mici si reci impreunandu-se cu palmele mele calduroase rastignite in iarba intre brebenei si aglicei cu a lor prospetime fermecata.
Timpul incepuse sa treaca mai repede. Vacanta mea scurta se termina si in 2 saptamani incepusem sa simt ca pierd timp esential. Doream sa o vad mereu, sa o am mereu langa mine si sa ma lase sa caut pe sub rochiile ei cate o noua senzatie, cate o placere ramasa inca nedescoperita.
Intors acasa dupa ce ma intalnisem cu Ana intr-una dintre ultimele mele seri acolo m-am lasat prins de mania cotrobaielii prin cufarul cu vechituri. Nu stiu câti sunt ca mine în acele momente în care dacă ai pus mâna pe o cutie cu vechituri ai senzaţia că ai descoperit cine ştie ce comoară preţioasă. In aşteptarea cinei am găsit în “camera de curat” a bunicii un astfel de obiect.
Această "cameră de curat" are o întreagă filozofie în tradiţia bătrânilor. I se mai spune si "salon" sau "casa mare", prima denumire provenind din faptul ca taranii au urmat exemplul caselor boieresti care aveau o camera de primire numita salon. In acest loc erau primiti oaspetii si erau serviti cu dulceata aceea minunat de aromata si putin zaharisita. Aici este spaţiul mitic interzis, păzit de însuşi Cerberul cu ale sale trei capete şi cu colţii rânjiţi. Nepoţii nu au acces nici măcar pentru câţeva minute.
Asta era pentru mine camera în care mirosea puternic a naftalină şi-mi părea atât de curat totul încât dacă atingeam ceva simţeam imediat că am zgâriat statuia vreunui zeu.
Acolo se afla o canapea deasupra căreia trona imaginea străbunicilor mei şi a bunicii mele aflaţi toţi trei în acelaşi tablou care era in realitate un colaj. Părea că diferenţa dintre fiică şi părinţi este de doar 4-5 ani. Târziu am aflat că fusese făcut pe comandă la un fotograf deoarece străbunicul murise deja când bunica devenise pionieră. Aşadar a luat o poză a celor doi din primii ani de căsătorie şi a adăugat chipul fiicei care pe vremea aceea nici nu era născută. Straniu mod de a sfida viata si trecerea ireversibila a timpului.
Câtă lumină şi cât zâmbet în acea fotografie de familie dar ce păcat însă că fericirea de pe chipurile lor fusese surprinsă în perioade de timp diferite. Mai e undeva lângă şifonierul imens din lemn masiv un alt tablou pictat însă de data aceasta era al mamei mele. Fusese realizat de o pictoriţă ce lucra ca architect în construcţia barajului de la Siriu. Acelaşi zâmbet, aceeaşi frumuseţe naturala şi totuşi încă plina de vitalitate chiar si imprimata in panza era surprinsa intr-un portret in culorii nenaturale.
În dulapul cu haine, jos, se ascundea o cutie veche, aproape mucegăită şi nedeschisă de ani buni. Am ridicat-o cu ambele mâini şi am pus-o pe pat nerăbdător să aflu ce ascunde. O oră întreagă am cotrobăit printre sute de fotografii cu nepoţi şi strănepoţi, fotografii de toate mărimile, de toate tipurile, aruncate fără să respecte o ordine, sfidând parcă trecerea timpului in dezordinea lor. Unele ma amuzau tocmai pentru ca pareau facute dupa reguli bine stabilite. Din cate stiu era un adevarat ritual sa faci poze de familie in vremea aceea. Toti aveau rolul lor si locul lor in cadru.
Chipuri triste, vesele sau străine îmi zâmbeau sincer, altele vag, forţat de sub povara grea a anilor.
Am descoperit pe fundul cutiei o jumătate de poză veche, alb negru, a cărei imagine putea fi încă văzută clar în ciuda amprentei galbene a vremii.
Aceea fusese explozia curiozităţii mele trupeşti din copilărie. O ascunsesem după ce în vacanţa din primul an de şcoală toata vara mă uitam pe furiş la ea. Pe spate nu scria nimic dar asta nu conta. Niciodată nu avusesem curajul să întreb cine era acolo. Ultima dată când am întrebat ceva asemanator a fost cand i-am aratat strabunicii, pe la 11 ani toate actele dintr-un sertar si am inceput s-o intreb cine erau acele persoane ale caror nume aparea acolo.
Ion Avramescu, de exemplu, de care nu auzisem pana atunci prea multe de la Ionica, avea acolo un certificat de nastere. Fusese fratele bunicului meu si murise in Al Doilea Razboi Mondial. Citeam si pe chipul batranei trezeam atatea dureri, atatea zambete crispate incat m-a rugat sa ma opresc. Atunci credeam ca imi ascunde ceva, dar acum inteleg ca era prea dureros sa-i aduc aminte toate acele momente din viata unui om pastrate in hartii vechi: certificate de nastere, de divort, de deces, de casatorie, scrisori ingalbenite de vreme sau felicitari si carti postale uitate printre vechituri.
In fotografia mea erau infatisate doua femei goale ce coborau impreuna la rau. Blonda cu sanii mici isi inmuia picioarele in apa. Sanii ei semanau cu cei ai Anei. Si era la fel de muta. Bruneta voluptoasa se sprijinea gratios de umerii ei. Incepui sa o privesc mai atent. Ce forme, ce sani indrazneti, ce abdomen demn de un corset din secolul al XVIII-lea. Daca la sapte ani asta era o scena senzuala, acum ea imi inspira mister, pasiune si nu in ultimul rand regret…
Poate ca niciodata nu voi afla cine sunt cele doua femei frumoase si de ce apar ele goale in fotografie dar puteam afla ce s-a intamplat in casa aceea, puteam afla secretele a trei generatii numai rascolind prin cufere si poduri! Asta ma facu sa-mi doresc sa las in urma mea mai mult decat o serie de poze roase de timp si soareci care sa vorbeasca despre mine.
Taietura cu foarfeca avea forma unui decupaj al unei maini. O mana pe care o vedeam dar nu exista de fapt in fotografie. Putea fi mana unui barbat dar de ce ar fi vrut cineva sa-l scoata de acolo?
Ce rol ar fi putut avea el? Cine era?
Atatea intrebari se pot naste incercand sa cunosti cate ceva despre originile tale incat ajungi sa uiti de unde ai plecat de fapt.
Am pastrat acel fragment de poveste la mine din acea zi. Astfel incepe dragul meu cititor povestea mea. Intr-o zi de mai am descoperit o bucata de poza despre care nu am stiut nimic. Am vrut sa scriu acest roman, acest text pentru a lamuri pe toata lumea cine sunt, de ce am trait asa si de ce am reactionat intr-un fel sau altul pe parcursul vietii mele de pana acum.
I-am aratat si Anei ce descoperisem si s-a aratat la fel de curioasa ca si mine. Am mers spre seara din nou la focul din gradina nucului unde se adunase toata floarea tinereasca a satului.
In acea ultima zi am fugit chiar inainte ca tata sa ajunga sa ma ia din sat. Era o dimineata minunata ca si celelalte de pana acum. Cu atat mai mare fu parerea mea de rau ca aveam sa intrerup sirul plimbarilor mele tocmai cand era frumos si bine. Am fugit cum m-am trezit de acasa cu bunica strigand dupa mine sa ma intorc sa nu ma gaseasca tata umbland haimana.
Am gasit-o pe pajiste cu oitele ei. Ma astepta zambind cu o nuielusa de salcie in mana. Ma lua de mana si ma aseza in iarba langa ea. Ma saruta din nou ca si inainte. Cum aveam sa ii spun ca plec. Pesemne ca citise in ochii mei ca nu eram fericit. Imi lua mana si si-o duse la inima. Am simtit bataile inimii care pulsa din ce in ce mai tare. Se intristase imediat vazand cum dispare lumina de pe fata mea. Imi presa neincetat mana pe pieptul ei. Cu degetele ei slabe, cu unghii roase si usor innegrite in varf isi apasa pieptul sa ma faca sa inteleg ceva. Vazand cat de rau ii pare ca plec am luat-o in brate si ne-am tinut asa aproape doua minute. Incercase sa imi spuna oare “Te iubesc”. Asta sa fi insemnat oare? Primul “ Te iubesc” din viata mea sa vina din partea unei mute? Asta era binecuvantarea mea. Simtisem dragostea, nu auzisem doua cuvinte pe care oricine le putea spune daca se chinuia putin. Am plecat dupa ce am sarutat-o pe gura apoi pe ambii obraji.
Tata ma astepta deja acasa. Uitandu-se la mine observa de indata ca eram trist.
- Te pomenesti ca acum iti pare rau ca pleci?
- Lasa-l mama ca a fost cuminte de data asta. Toata ziua l-am lasat si eu sa se joace. Spuse bunica din bucatarie in timp ce aranja sacosele cu celebrele pachete de care mereu plecam incarcati. Scotea din camara ca din cornul abundentei, fructe, compoturi, dulceata, nuci si din cand in cand cate un curcan gata taiat, numai bun sa faca mama supa de taitei.
Masina a plecat lasand in urma un nor de praf. Nu stiu cine m-ar crede ca simt si acum in coltul ochilor aceleasi lacrimi pe care le-am simtit incetosandu-mi privirea si atunci. Mi-am lasat buncii in lumea lor. I-am lasat luandu-si adio cu palmele lor muncite, tinandu-se de brat ca sa-si sprijine batranetile unul pe celalalt. Nu stiam eu, copil prost, ca aveam sa ii vad pentru ultima oara impreuna, ca nu voi mai simti niciodata mana aspra si imbatranita a bunicii pe obraz. Glasul care mi-a cantat cand am crescut in ograda lor ca de cand eram doar un prunc “ cat lingura”. Bunicul care imi facuse leagan in fundul gradinii, sub vie ca sa isi faca de lucru si sa ma impinga toata ziua uta-uta. Invatasem acolo, in casa aceea frumos gatita cu lemn bine lucrat de maini mestesugaresti cum sa zic “sarut-mana”, cum sa dau “ buna ziua” tuturor vecinilor, chiar si celor cu care ei erau certati, “ca asa e respectuos”. Prima rugaciune invatata repetand in fiecare seara inainte de culcare cu bunica alaturi. Eu in genunchi pe pat, cu mainile impreunate sub barba, iar ea langa mine. Bunicul statea la usa si ne privea mustacind incantat. Ma gateau ca de sarbatoare si se mandreau cu mine iar eu ii lasam mereu cu lacrimi in ochi uitandu-se dupa masina care disparea in praf pana la urmatoarea vacanta. Atunci urmatoarea vacanta nu a mai venit…
In timp ce ma indepartam de sat am tresarit. O silueta alba pe varf de deal flutura in aer o creanga verde de copac. Se opri tocmai cand o fixasem cu privirea. Era Ana si parca simtise ca reusise sa imi atraga atentia. Un zambet plin de inteles imi rasarise in coltul gurii si as fi putut jura ca daca as fi fost atunci langa ea mi-ar fi zambit la fel. Incepusem sa aud un ecou in gand pe masura ce o pierdem din ochi.
- …muta ca o floare….ca o floare….floare…floare.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu