Fragment din vol. 1

Cineva batu in usa si Rebeca sari sa deschida. Era Miruna, cu un platou de prajituri si acelasi zambet colorat pe buze.
- Servus! Ce faci iubita?
- Citeam. Intra.
Miruna intra si oprindu-se in fata usii ii inmana platoul scuzandu-se ca trebuie sa se descalte. Apoi continua sa-si justifice vizita.
- Azi am terminat orele mai devreme si am trecut pe la tine sa iti impartasesc tentativele mele culinare. Am facut cornulete cu gem daca iti plac.
- Chiar ma bucur ca te vad. Imi plac. Te asteptam sa mai vii pe aici dar am crezut ca esti ocupata.
- Asta asa e dar mi-am facut timp. Stiam ca esti singura si ma gandeam sa bem un ceai impreuna.
- Mare dreptate ai! Il fac eu acum. Spuse Rebeca in timp ce arunca doua lemne in foc si inchise zgomotos clapa de la soba, pesemne dupa ce isi arsese degetele pe manerul fierbinte.
- Vezi ca frige. Hai ca te astept aici.
Miruna se aseza linistita in fotoliu si vazu pe masuta de lemn manuscrisul, insa nu se ridica sa puna mana pe el sau sa-l deschida. Rebeca isi asezase un semn dintr-o coperta de revista indoita. Dupa cateva minute veni cu ceaiul.
- Poftim. Uite putin zahar daca mai doresti. Eu am pus dar doar doua linguri pentru ca mie imi face rau tot ceea ce este foarte dulce. Nu stiu de ce.
- Aha. Ok. Multumesc. Am vazut ca ai inceput sa citesti.
- Da…raspunse Rebeca privind spre manuscrisul nemiscat din locul in care il lasase mai devreme.
- E bine? Iti place.
- Da. E dragut felul in care pune el problema. Parca ar scrie un baiat de 17 ani nu un barbat trecut prin viata.
- Eduard va ramane un copil visator… Nu contesta nimeni asta.
- Da. Asa e.
Si gandul ii zbura repede in alta parte iar ochii i se pierdura din nou in gol.
- Tocmai imi pregatisem ce vroiam sa te intreb dar am uitat tot cand te-am vazut. Sparse Miruna linistea de cateva secunde care se asternuse intre cele doua.
- Spune draga mea.
- Numai sa nu iti faca rau…
- Nu cred. Nu as avea nimic. Pot vorbi acum linistita despre tot ce s-a intamplat.
- Eu, in mare parte stiu povestea… Ce nu stiu este ce s-a petrecut dupa ce Sorin a aflat ca tu te drogai si faceai ce te obliga Tudor ala.
- E dificil. A fost un soc pentru el sa afle ce am facut. Si cu toate astea m-a iertat. Daca nu era devotamentul lui poate as fi fost moarta azi sau…sau mai rau.
Miruna privea acum cu mai mare atentie, sufland usor in ceasca de ceai. Rebeca nu putea vorbi decat cu privirea orientata spre nicaieri. Parea ca vede dincolo de zidurile casei in timp ce povestea.
- Dupa ce Eduard a descoperit ca ceea ce faceam era impotriva vointei mele si ca primeam droguri in schimbul unei nopti cu prietenii sefului meu, s-a implicat. A reusit sa ma scoata din mainile lor exact cand vroiau sa ma duca departe de tara, cine stie unde. Nu mai constientizam nimic. Imi pierdusem capul, la fel cu multe fete care peste noapte devenisera niste drogate. Sorin a fost ranit cel mai grav. Nu a putut sa se mai concentreze asupra altui lucru decat sanatatea mea. Am avut si cateva tentative de sinucidere, vroiam sa ma arunc de la etaj numai sa pot fugi sa imi cumpar o doza. Noaptea nu puteam dormi, cand inchideam ochii vedeam acul strapungandu-mi pielea, inima imi batea de doua ori mai repede, sangele pulsa alungandu-mi somnul si pompa adrenalina in vene. Aveam puteri cum nu credeam ca poate avea un om. As fi fost in stare sa smulg usa, sa zgarii cu unghiile peretii ca sa pot scapa din camera aceea. Doua saptamani am stat in casa. Doua saptamani in care incepusem sa vad in ceata, sa nu beau nici macar apa, iar de mancare nici nu se putea pune problema. Intr-o dimineata, mi-a facut cumnata mea un castronas de orez cu lapte. Parca il vad. Alb, dulce, cu miros de lapte proaspat. Doua linguri am putut manca iar in urmatoarele minute am vomitat tot. Corpul nu ma mai asculta.
Atunci, desfigurata cum eram, cu parul smuls in timpul crizelor, Sorin m-a dus la un centru de recuperare. A fost ca la sanatoriu iar eu ma simteam exact ca o condamnata.
Aproape ca ma bateau daca nu incetam sa plang si asistentele tipau la mine ca la un caine. Si imi aduc aminte ca intr-una din zile cand m-au scos la aer, una dintre ele, mai tanara, m-a facut “drogata infecta”. Spunea ca ii este imposibil sa creada ca un om poate sa se degradeze in asememenea hal doar dorindu-si ceva material. De parca ar fi vorbit despre bomboane….Nici macar nu am ridicat privirea sa o vad. Mi-era atat de rusine.

Ochii Mirunei se umplusera de lacrimi la auzul dramei la care fusese supusa fata. Era ceva inimaginabil sa te lupti astfel cu propriul corp. Ce poate fi mai rau decat raul pe care tu ti-l faci singur?

- Acela a fost momentul in care mi-am regasit puterea de a ma abtine. Cine spune ca centrele de acest gen te pot ajuta este fals. Singurul care te poate ajuta esti tu, caci in nebunia aceea trebuie sa iti gasesti puterea si speranta. Nu multi reusesc sa faca asta. Eu am reusit si ii multumesc lui Dumnezeu ca ma pot bucura de soare, de lumina, de florile verii, pana si de frunzele astea moarte care cad acum afara. Ma bucur de mai multe lucruri, nu numai de moartea din varful unui ac cu gust de uitare.

Discutia dintre cele doua prietene ajunse la final cand seara incepuse sa coboare din nou. Dupa o pauza bine meritata, Rebeca se intoarse in fata masutei din lemn de nuc, isi asigura caldura cu inca doua lemne bagate in foc, ca sa tina si cu patura pusa pe genunchi, alaturi de o cana de ceai si cornuletele Mirunei, se apuca din nou de citit.


Fragment din volumul "Cel care se intoarce"